Despre inevitabile pierderi

Vara asta-i prea grăbită să treacă prin noi,
Dar timpul mi-a părut că se scurge greoi,
Viața-i un vârtej pe repede-nainte amețitor,
Ca o rază de soare pe-o creastă albă de nor...

Umbrele toamnei se prelungesc pe perete,
Într-un joc de culori, încărcat de secrete,
Șoaptele nopții în zadar mă îmbie,
Precum ploaia zdrențuită în petic de vie...

Desfrunzit, un salcâm, se agită-n zadar,
În negura nopții, scheletic, precum un far,
Cu durerea strânsă-n fructele coapte târziu,
Pelerin, blestemând ploaia de noapte ce bate-n pustiu...

Timpul s-a stins în tăceri cu limbă de moarte,
Închizându-mi gândurile între file de carte,
Vara asta scurtă s-a scris cu veșnicie,
Precum un lan cules, pierdut în nostalgie...

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

    Dacă n-ai fi fost tu, 
    cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
    poate-un genocid al ideilor mele, sau 
    poate că aripile mele s-ar fi scuturat 
    spre o altă dimensiune, într-un alt timp...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poate că m-aş fi însoţit cu marea,
    călător spre niciunde,
    şi poate că paşii mei pe nisip n-ar fi fost, 
    scuipaţi de valuri pe ţărm, 
    şi-aş fi rămas adânc...
    
    Dacă n-ai fi fost tu,
    poale c-aş fi lăsat 
    să crească în mine copacul,
    ce-şi urlă-n temniţa lui toamna...
    poate că frunzele multe n-ar fi căzut,
    poate că norii n-ar mai fi plâns 
    peste mările moarte...
    
    Dar TU eşti ; pentru mine exişti 
    ca tablele legilor sparte .
    O nouă religie, azi s-a născut 
    în murmure sacre...

    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi momente-n care-am privit,
    apa, cum rupe-n solzi lumina...
    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi clipe-n care mi-am urlat,
    în faţa lumii întregi, neputinţa,
    sau durerea, sau ura, sau iubirea
    nu mai ştiam nici eu, ce era,
    în sufletul meu zdrenţuit de şamani...
    
    Pe toate, le-am păstrat aici,
    pe toate, în mine le simt,
    uneori ca pe-o povară,
    ce n-o mai pot duce,
    câteodată şi eu mă gândesc,
    de unde atâta îndârjire,
    şi, mai ales, pentru ce ?,
    la ce bun, atâta chin,
    la ce bun, această povară,
    care oricum, la nimic nu-mi mai foloseşte...

    Eu n-am pierdut, 
    tu n-ai câștigat. 
    Cu sentimentul ăsta în noi, 
    am mers mai departe, 
    ținându-ne de mână, 
    ca întotdeauna. 
    
    M-ai privit grav, cu teamă, 
    iar eu am cedat. 
    Eu n-am câștigat, 
    tu n-ai pierdut. 
    Frunzele toamnei
    au căzut peste noi.

    Mă pierd. Mă scufund în uitare.
    Mă uiți. Mă tratezi ca atare.
    Am plecat. Discret fără umbră.
    Ai rămas. Înveșmântată în ură.
    
    Te respir. Îți adulmec parfumul.
    Fără mine. Destrămat îmi e drumul.
    Pozele-s șterse. Precum frunzele moarte.
    Te-am iubit. Să te uit, nu se mai poate.
    
    Cine ești. Un zbor prea devreme.
    Cine sunt. O carte fără poeme.
    Gustul de măr. A fost sărutul tău.
    Sunt gol. În mine acum este hău.
    
    Mă uit. Mă scufund în uitare.
    Ai fost. Pe obraz o lacrimă mare.
    Te uit. Mai arunc doar o privire.
    Am fost. Acum sunt doar o ieșire.

M-ai întrebat cum de-mi amintesc toate astea, cât de vii sunt amintirile acestea în memoria mea... nu știu să-ți zic, dar uite, stau câteodată și mă cufund în fotoliul acesta moale, închid ochii și... 

...-mi amintesc culori, sunete, mirosuri și crâmpeie de lumină și umbre, de parcă au fost ieri: îmi amintesc curat, de verile pe care le petreceam în vacanța mare la bunici, îmi amintesc de casa lor mică străjuită de salcâmi, de fântâna cu ciutură din fundul grădinii, ograda, orătăniile din curte, câinele legat cu lanț de cușca lui, porcul din poiată, curcanii care bufneau indignați la rațele leșești, moțatele rațe care măcăneau toată ziua și lipăiau tipa-tipa, când la teica cu mâncare, când la teica cu apă... 

...Îmi amintesc de bunicul cum le dădea urluială la orătănii... ce-i urluiala? erau buruieni verzi, grase, pe care bunicul le toca mărunt și-apoi le amesteca cu porumb grunjos sfărmat (și-acum îmi răsună în urechi toaca aceea sacadată pe fondul măcăielilor nerăbdătoare)... îmi amintesc de câinele cum lătra dând bucuros din coadă atunci când îi dădeam oase numai bune de ros și-mi amintesc de serile cu cer limpede, scăpătat de stele, de amurgul acela ivoriu de la țară, de sunetele acelea... de cosașii care-și cântau delirul în iarba înaltă, de câte-un cufundac care spărgea când și când această neliniște, acest freamăt, această așteptare a toată suflarea care se pregătea de culcare...

...Mi-l amintesc pe bunicul cum aprindea, la lăsarea întunericului, un bec de sub strașina casei, după care se așeza obosit de peste zi pe băncuța de sub păr, - mamă! ce bune erau perele acelea parfumate, zemoase și dulci... de-aveam fața și mâinile lipicioase de la ele și bineînțeles tricoul pătat de zeama lor -, mi-l amintesc pe bunicul cum sorbea încet la un pahar de vin ca mai apoi, cu glasul lui domol și moale, începea să-și povestească amintirile pe care eu mi le amintesc acuma: despre cum a trecut și îndurat războiul dimpreună cu tovarășii lui, despre faptele lor de arme, despre înfrângeri și cuceriri, despre durere și lacrimi și despre disperare... despre foametea din '46 când mureau animalele pe capete, despre seceta cumplită din acea vară... despre mâlul pe care-l scotea din fântână în loc de apă... povestea cu gravitate toate acestea trăite de el și de alții, pe care atunci îi pomenea, unii dintre ei nemaifiind în viață...

Îl priveam cu ochii mirați și-mi amintesc și acum de umbra lui, de lumina care-i izvora de undeva din spate, lumină care-l înălța în ochii mei ca pe un sfânt din icoane... Și-mi amintesc de niște fluturi mari care dansau haotic în jurul becului, fâlfâind cu aripile lor parcă aplaudând poveștile bunicului, în timp ce eu aproape îmi țineam răsuflarea, imaginându-mi cu ochii minții, pe toate câte mi le povestea bunicul...

-Hait!, la culcare de-amu', câ ț-o hi somn!
-Nuuu! Mai stăm oleacă de vorbă, bunicule! Nu mi-i somn! Nici nu-i trecut de ora zece!!!

Vântul susura gingaș agitând ușor frunzele salcâmilor, greierii țârâiau plăcut în grădină, în timp ce mirosul de caprifoi ne învăluia amurgul cu totul, iată, orătăniile s-au culcat în poiată și din toată suflarea, numai eu și bunicii mai stăteam treji la o bucată de vorbă, povestind de vremuri de mult apuse, de altădată, acel "altădată" atăt de îndepărtat, zugrăvit atât de cinematic în vorba domoală a bunicului meu... 

S-a lăsat liniște. Luna e înaltă, rotundă și mare... becul s-a stins, fluturii nu mai zboară, s-au dus și ei la culcare. Noapte bună, bunicule, acolo, sus, oriunde ai fi...

Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli

în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne

să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în

zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie  m-am

împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .

      Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,

dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba

nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa

mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață

mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat

în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu

încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să 

ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește 

păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .

Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd 

rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat

tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada

care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,

roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri

când vezi în jur atâta viață?

     Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile

smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu

au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt

întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea

ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,

după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .

Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au

apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat

tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...

  Fiecare factor de stres caruia ii faci fata devine o treapta spre o forma mai evoluata si mai puternica a ta. Stresul este si devine putere,pentru ca noi il coplesim,nu invers. Trebuie sa invatam ca noi suntem personajele principale,dar si naratorii propriei vieti. Ne scriem povestea,regulile. Fiecare decizie contribuie la dezvoltarea sau esecul nostru. Uneori suntem absorbiti de oamenii din jurul nostru,la viata lor,iar atunci cand realizam ca o duc nitel mai bine ca noi devenim invidiosi si cream ura intre noi. In zilele astea cam asa functioneaza lucrurile,ne comparam cu altii pentru ca undeva in drumul nostru spre succes ne-am pierdut increderea,stima de sine. Asa ca facem diverse pauze si poate devenim mai anxiosi decat am fost la inceput din pricina anumitor ganduri. Cand atentia noastra este indreptata catre lucruri care nu ne fac bine,uitam sa ne bucuram de lucrurile simple si care conteaza cu adevarat. Nu ai nevoie de multe in viata ca sa fii fericit. Daca ne-am iubi pe noi insine macar pe jumatate cat ii iubim pe cei apropiati,am fii mai sclipitori! Iubire,de orice natura ar fii ea,te face sa stralucesti si pe plan personal,dar si profesional. 

E ziuă și sună sirenele în disperare…!

E noapte și sună sirenele în disperare…!

Tăcuți și-nspăimântați copii rătăciți, copii cu mamele alături și câțiva bătrâni  care au mai putut ajunge, cu toții coboară în întunecatul adăpost.

Nimeni nu spune nimic, doar tresar la zgomotul exploziilor și își fac cruce. Din ce în ce mai des tresar și își fac cruce…

Un copil lipit de mama lui își face și el semnul crucii   imitând-o pe mamă și apoi cu mânuța la gură , păstrând liniștea din întuneric, îi spune: - Mami , dar eu mi-am făcut rugăciunea când am vrut să mă culc, de ce trebuie să mă mai închin? Acum știu de ce m-ai adus aici, ai vrut să mă pedepsești că  am plâns  la dentist, că nu am mers la grădiniță și că nu am mâncat tot din farfurie. Mami, îți promit că nu mai plâng la dentist, merg la grădiniță și voi mânca tot din farfurie. Te rog scoate-mă de aici, mă sperie întunericul și tresăririle tale…

Strângându-l la piept, mama îi spune tot în șoaptă, că o perioadă de timp nu va merge nici la dentist și nici la grădiniță.

- Dar la tobogan , în parc pot să mă duci?

 Într-un târziu mama îi spune că toboganul e sfărmat.

- Atunci , hai să plecăm de aici, eu am să mănânc tot din farfurie și nu vreau să vină tata acasă și să nu ne găsească. Te rog nu mai fi supărată pe mine.

În încăperea strâmtă și întunecată se aud plânsete și rugăciuni la Dumnezeu . Mama îi spune copilului că nu pe el este supărată, ea este supărată pe ,, RĂZBOI,,.

- Mami, am să-l pedepsesc eu pe ,,  RĂZBOI,,!

E întuneric, sirenele sună în disperare și se aud șoapte de durere. Din întuneric cineva… Sau toți spun ,, copile să pedepsești războiul….!

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggeprosjekt pluss litt tull

Cecilia og mannen hennes planlegger å flytte til et nytt hus. De fortsatte å søke på Internett etter annonser fra eiendomsbyråer. I prinsippet er det ikke komplisert hva de vil ha, en leilighet med tre rom, to bad, stue, to balkonger, fra de oppdaget, som ikke har vegger eller vinduer (fordi Cecilia liker å sitte i solen, å sole seg) , et kjøkken, men også en oppbevaringsplass for skoesker. De fleste argumentene starter fra denne lagringsplassen, Cecilias mann er ikke enig. Han tror at plassen til de boksene kan være rett på balkongen. I tillegg ville lagringsplass ikke la ham utvide badet med en hengekøye. Nesten mann ønsker et åpent bad.

De ser seg rundt, ser etter tilbud, de legger merke til en ganske fordelaktig en, en tre-roms leilighet som de ønsket, men ikke i det sentrale området av byen, men et sted i utkanten, nordvest i byen. Beliggenheten vil egentlig ikke tilfredsstille Cecilias behov for sol og varme, men hva kan vi gjøre, vi kan ikke ha alle sammen, vi må likevel gi fra oss noen av utvelgelseskriteriene de skulle ha ønsket til sitt fremtidige Hus.

De drar rundt klokken 9 på onsdag for å snakke med byggherrene. Men, helt fra inngangen, har Cecilia en merkelig følelse. Mannen spør henne hvorfor det ikke ville være bra å bli der. Hun begynner med en rekke grunner: at det er langt fra guttens barnehage, fra pianotimene hans, fra rådhuset, fra skjønnhetssalongen han besøker, fra enhver slik butikk hvor han kunne handle.

Til alt dette gir ektemannen et veldig "intelligent" svar:,, det er offentlig transport". Cecilia nervøs:,, Så du skal ikke hjelpe meg med å flytte fra et sted til et annet?".

Cecilias ektemann har igjen en replikk som får oss til å lure på hvor trofast og dedikert han er som ektemann: «Du har tillatelse for alle kategorier, du har virkelig ikke lyst til å kjøre scooter engang, det finnes taxier du kan ringe når som helst tid på dagen og fra natten." Cecilia er enda hissigere:,, Du vet noe, jeg har fått lisensene mine for meg selv, for å vise meg selv at jeg kan, hva er min feil at jeg i trafikken har hatt alle slags raringer, som deg, hvem vil egentlig krasje inn i meg? Jeg er redd for så mange trafikkdeltakere." Ektemannen sier til henne, med en sjenert stemme: "Ok, jeg skal hjelpe deg med turene."

Ting roer seg for øyeblikket, de to går for å snakke med byggherrene. De gir dem en plan over leiligheten, slik at de kan se alle de arkitektoniske detaljene mer detaljert. Ektemannen ser det mindre badet, som han vil gjøre til et åpent rom. Cecilia begynner, med en kritisk og moraliserende stemme: "Jeg forstår ikke hvorfor du trenger et åpent bad?" Hvor har du sett denne baderomsmodellen før? På puben?!"

Mannen sier at han vil ha henne fordi han har innovative ideer, ikke konservative, for å se ting ensidig som Cecilia, for å ha alle veggene pent arrangert, en som ikke skal vippes i 95 grader og at Cecilias behov for perfeksjon overbefolker ham, blokkerer , føles som om alt står stille på grunn av hennes typiske preferanser.

Cecilia rødmer, er stille, men legger merke til ting. Cecilia sier:,, Og det ser ut til at det mangler så mange ting, jeg ville ikke bodd her, det er en tom plass."

Byggherrene forteller ham: "Det er tomt nå, for det er ingen gjenstander, vi klarte så vidt å bygge veggene, når du flytter hit, vil du se at huset begynner å ta form, du vil dekorere det som du vil, tilpasse , og alt det der."

Cecilia snakker med mannen sin, hun vil overbevise ham om å utsette flyttingen til sønnen er ferdig i barnehagen fordi han er en veldig emosjonell gutt og enhver større endring kan ha en ubehagelig innvirkning på hans akademiske prestasjoner.

Ektemannen er ikke enig, avviser Cecilias forslag og lover byggherrene at han skal flytte inn så snart leiligheten er bygget, møblert, pusset. De aksepterer imidlertid at lagringsplassen for skoeskene er på badet med åpen plass.

Cecilia gir etter, hun ser at hun ikke har noen å snakke med uansett, hun har en siste forespørsel før hun flytter ut av besteforeldrenes leilighet, nemlig: å være forsiktig med alle 20 maleriene fra besteforeldrene, ikke miste dem, å donere 't chip rammen deres når han tar dem ut av bilen og bærer dem til leiligheten. Han lover at han skal være forsiktig, at han ikke skal slippe dem, skrape dem, ta på rekkverket og så videre.

Flyttedagen kommer, på en fredag, han har ikke engang hentet gutten fra barnehagen, han har ikke kompass i vesken, ingen kart eller "Maps"-applikasjonen installert på telefonen, han må gjette hvor det nye hjemmet er Hvis han lykkes hjemme godt, hvis ikke, sover han på gata.

Cecilias malerier, de stakkars, sitter i bagasjerommet ved siden av to Aqua Carpatica vannflasker, en pose full av esker med Cremșnit, en annen pose med åtte pakker mel, et akvarium, jeg vet ikke hvor mange bokser med servietter, filler og alt det der.

Mens han bærer dem, er han forsiktig for hvert skritt han tråkker på, men fordi han har fem i den ene hånden og fem i den andre hånden, klør han på rammen til et maleri han holder i høyre hånd. Cecilia mistenker ikke hva som har skjedd før mannen hennes fester ham til en vegg. Cecilia med sitt smidige syn, et ørneøye som merker selv den minste defekt ved +1,75 dioptri, ser ripen. Han sier til mannen:,, I morgen vil jeg at du skal gå til den kinesiske butikken på det lille markedet og kjøpe en ny, men fortsatt gullramme som denne. Jeg kan ikke se på dette maleriet, du har ødelagt det med din uforsiktighet!" Og hva var det egentlig for en formue? Det var bare et maleri av lodne katter.

Mannen spør henne:,, Men kan det ikke repareres med lim?" Cecilia irritert over en slik utuglighet,, Nei, det kan ikke repareres med lim. Det er riper, ikke en bit av rammen mangler... "

Ektemannen reflekterer utenfor Cecilias ord:,, En kvinne som heller ikke vet hva hun vil ha, vil ikke ha lim, jeg gir henne grunner til å ønske lim.» Og han går videre til enda modigere gjerninger, bryter akvariet inn. bagasjerommet Cecilia ser alt fra balkongen, sender henne en melding på telefonen om også å kjøpe et nytt akvarium fra den kinesiske butikken og muligens ny fisk fra dyrebutikken, mens hun sliter med å gjenopplive alle som var i det akvariet, sette dem på springen, under vannstrålen og i en vase med blomster.

Hva å gjøre? Cecilias ektemann burde ha visst at «hasthet ødelegger jobben».