Despre inevitabile pierderi

Apele tulburi ce curg printre stânci
Sapă în mine fântânile-adânci.
Palide umbre, fără ecou,
Oglinzile mate din sufletul meu.

Și-apoi, marea verde s-a învolburat,
Pescăruș în zbor spre țărm a țipat.
Algele verzi, zdrențuite-n fâșii,
S-aruncă spre mine ca șerpii vii.

Și iată, mireasma de iarbă arzând
Se-nalță spre stepa întinsă, de cai tremurând.
Cerul a ars și-a căzut mai apoi,
Urlându-și durerea în stele și ploi.

Lumea aceasta, cu-o mie de sori,
Fragilă — ca un dans nupțial de cocori —
E strânsă în coaja Eternului Ou:
Bucăți sfărâmate și lipite din nou.

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate. 

În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice. 

Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...

Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.

Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.

Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.

Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii. 

Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă. 

    În drumul meu...
    ... ştiam că ai să vii,
    şi agonizând, în braţe te-am cuprins,
    şi te-am turnat în formă nouă...
    
    Dar, din capriciu - ai curs pe jos, 
    şi neştiutor, am rechemat durerea, 
    să m-ajute, să strâng cioburile 
    sufletului meu spart...
   

    Iar ai fugit... 
    şi iar te-ai întors,
    râzând, ca o nimfă, ce calcă pe nori, 
    şi chiar de te voi pierde iar, 
    în lacrima, ce n-a căzut încă, 
    nu voi mai plânge niciodată, 
    căci...
    
    Voi fi împăcat cu mine însumi, 
    şi voi muri, a doua oară...

Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...

Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...

Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...

Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

Dragă tată, azi se sărbătorește ziua numelui tău.

Vreu să vorbesc cu tine.Tu ești copacul care m-ai susținut,

și crescut și mai ales m-ai iubit din suflet.Îmi sunt vii în minte

amintiri frumoase din copilăria mea.

    Ne povesteai de ce ești așa de de mândru de numele ce-l 

porți:ȘTEFAN 

     -Știți voi copii cine a fost Ștefan cel Mare? și începea o 

poveste în mai multe episoade, câte unul în fiecare seară

înainte de culcare.Învățătorul d-l Onose la lecția de istorie ne 

vorbea despre luptele purtate de domnitorul Moldovei Ștefan 

cel Mare.Eu am ridicat mâna și am spus că știu multe despre el.

și știu cine a fost.S-a făcut liniște în clasă m-a lăsat să spun tot 

ce știu, apoi m-a întrebat.

     -De unde știi toate acestea?

     -De la tata.

    -Nu mă miră, așa era și fratele tău Costică, unul dintre elevii 

mei buni.

     Apoi, eram încă mică când m-ai învățat să înot  în apele domoale

ale Prutului, simțind durerea vecinului nostru ,când i s-a înecat băiatul.

     Apoi, eram încă mică, când ai făcut rost de o plăcuță și un grif și m-a 

învățai să fac liniuțe și cârlige, apoi primele litere.

    Iarna mergeai la pescuit la copcă și mă luai și pe mine, dar ca să nu 

mă plictisesc, dintr-un colțar mi-ai făcut două patine cu care alunecam 

pe gheață.

    Nu știam ce vrei să ajung când voi fi mare, posibilități să merg mai 

departe nu erau, dar făceai planuri sa-mi cumperi o mașină de cusut.

Tu ziceai: este o muncă ușoară și mai ales nu te arde soarele.

      În 1947,când mulți oameni mureau de foame, te-am văzut plângând,

spunându-i mamei.

      Nu mai pot să-i văd flămânzi, se organizează trimiterea copiilor din 

Moldova în Ardeal ,e singura soluție.Așa am ajuns în comuna Mocirla 

județul Oradea,unde am stat până în toamnă când recolta a fost bună.

      Tată erai comic, făceai oamrnii să râdă să mai uite de necazuri.

Cănd mama era chemată la o clacă în serile de iarnă, îți puneai șorțul 

dinainte și te apucai să ne faci aluaturi ce nu trebuiau să crească că nu era 

timp. Mama care păstra făina pentru cozonacii de Sf. PAȘTE vedea cum 

scade făina din ladă, dar noi nu știam nimic...

       O întâmplare de care încă îmi vine să râd:Trebuia să ajungem la gara 

Fulgerești,la o distanță de 18km de sat. Drumul trecea printr-o pădure 

mare și aveam de urcat trei dealuri, din care unul chiar mare.Eu eram cam 

slăbuță, tu ziceai că-s anemică și n-am să-l pot urca....

     Glumind, m-ai legat de mijloc cu un capăt de sfoară și cu celălant capăt 

te-ai legat tu, apoi mi-ai zis: tu rămâi în urmă, eu merg înainte,să vezi ce ușor

se urcă dealul,că eu te trag...dar cel mai mult îmi plăceau poveștile pe care 

tu le fabulai...

      Scriind despre amintirile mele, simt că ești lângă mine și îți ascult 

poveștile și dragă tată, parcă tu ești viu. 

Dintre toate, cel mai greu mi se pare să reconstruiești. Să compui din nou întregul din bucăți, din sfărâmături. Să revezi în minte, iar și iar, ceea ce ai avut și cunoscut cândva și să-l recompui din puzzle-ul complicat care ți se relevă ochilor minții...

Dar chiar și dacă reușești cumva, bucățile lipsă, imposibil de recuperat, vor face ca "întregul", să nu fie complet, scoțând în evidență și mai mult fisurile lipite... Prin urmare, "noul întreg", devine doar o copie a originalului și nimic mai mult, un surogat care ține loc realității.

De câte ori m-am recompus pe mine? De fiecare dată, de atâtea ori de câte ori am fost frânt... Și de fiecare dată am devenit un alt "eu", altul, altfel decât cel de dinainte, o copie mai îmbunătățită a originalului, mai rezistent la înfrângeri... 

M-am ridicat din propriile mele bucăți, precum pheonix-ul din propria-i cenușă, dar a fost oare suficient? Noul "eu" va fi fost el suficient? S-a ridicat el mai presus decât toate celelalte versiuni anterioare?

Poate că da. Sau poate că undeva, adânc în mine, acel nou "eu" poartă înscris în ADN, o informație din începuturi care relevă deja secretul reconstruirii. Noul "eu" se reface firesc, din joacă, din râs, fără să mai simtă durerea sfărâmării.

-De ce râdeai prin somn copile?
-Pentru că doamna educatoare, a zis să stau locului, că dacă nu, mă trântește de face alți șapte din mine! Și m-a trântit, de m-am făcut în alți șapte copii mititei ca mine, mai mici decât mine, care alergau strigând în toate direcțiile!

Și poate tocmai de aceea, ori de câte ori viața mă frânge, simt cum în mine se trezesc iar acei șapte copii mititei, ca mine,— alergând în toate direcțiile, jucându-se, refăcându-mă din râs, din praf de stele și lumină...

ş-acu e totul gri si monoton,

şters de nuanțe de creion.

lumea-i grăbită de timp,

care-ți țiuie în urechi ca un spin.

lacuri, blocuri, străzi și pajiști,

șterse zici că-s niște paragini.

culoarea vie de pereți,

se scurge odată cu ale noastre vieți.

geamuri acoperite de-o cortină,

ascund a noastră vitrină.

fețe băgate tot mai adânc în telefoane,

ascund a vieții mâncare.

ș-așa se scurg în zare ajutate,

frumusețile vieții și lumii toate.

ș-așa se decolorează-n pătrate,

cercurile luminii din spate.

      Amintirile  ocupă un loc drag în mintea mea. Le-am înregistrat din fragedă pruncie.

Ele ies la lumină când le căutăm, când avem nevoie de ele. Primele amintiri au vechime.

Aveam doar trei ani dar parcă s-au petrecut ieri...

    Era o noapte calmă,senină de toamnă. Luna strălucea, încât casele, copacii lăsau umbre                                                     

pe pământ.Înainte de culcare, tata ne spunea povești sau frânturi din viața lui.

Știa că așa ne va cuprinde mai ușor somnul, în căldura așternutului ne lăsam purtați în lumea 

viselor. Brusc ne trezește larma din casă, panica îi cuprinde pe părinții mei . Buimaci ne 

bulucim la ușa de la tindă spre ieșire. Zăvorul era blocat de la înclinațille ei. Se auzea zgomotul 

grinzelor de la casă .Din mai multe zgâlțiituri ușa se deblochează și ieșim în fața casei. Abia atunci

am auzit...cutremur, e cutremur mare, uite cad pereții de la bucătărie. Afară era larmă mare:

cânii lătrau în toate ogrăzile, vitele mugeau neliniștite, gâinile cârâiau, iar cocoșii își manifestau deruta 

prin cuguricul lor alarmant. Tata ne așează pe fiecare în fața casei, pe pământul gol, atent ca nu cumva 

să fim loviți de cărămizile hornurilor dărâmate. Nu știu cât a durat cutremurul, dar mie mi s-a părut o 

veșnicie....Ondulațiile erau așa de mari, încât crengile copacilor atingeau pământul, iar noi ca să ne 

păstrăm echilibru ne ajutam cu palmele de o parte și alta a corpului.Oamenii panicați au ieșit din ogrăzi

și așteptau cu teamă, ce va urma.Era luna noiembrie 1940, oamenii se temeau de replici

         Mama abia acum se desmeticește și spume cu voce înceată, parcă își cerea iertare.

        -Pe MĂRIUCA am uitat-o în casă, of Doamne cum mi-ai luat mințile....apoi o văd ieșind din casă

strângând în brațe pe MĂRIUCA de numai opt luni , care nu avea habar ce se întâmplase.

Vecinii ies în drum și își împărtășesc îngrijorarea.

Articolul 301 — Libertatea Bisericii

(1) Comunitățile creștine au dreptul să își organizeze viața religioasă potrivit credinței și tradiției proprii.

(2) Organizarea bisericească trebuie să respecte demnitatea persoanei și legile civile aplicabile.

(3) Nicio autoritate religioasă nu este mai presus de lege.

Articolul 302 — Diversitatea confesiunilor creștine

(1) Prezenta Constituție îi cuprinde pe creștinii ortodocși, catolici și protestanți.

(2) Fiecare confesiune își păstrează tradiția, organizarea și învățătura proprie.

(3) Diferențele confesionale nu trebuie să conducă la violență sau persecuție.

Articolul 303 — Demnitatea credinciosului

(1) Fiecare credincios trebuie tratat cu demnitate.

(2) Nimeni nu trebuie umilit în cadrul comunității religioase.

(3) Statutul social, averea sau funcția nu determină valoarea spirituală a unei persoane.

Articolul 304 — Responsabilitatea clerului

(1) Clerul și conducătorii religioși au responsabilitatea de a sluji comunitatea cu integritate.

(2) Autoritatea religioasă trebuie exercitată cu responsabilitate.

(3) Poziția religioasă nu poate fi folosită pentru avantaje personale obținute prin abuz.

Articolul 305 — Preotul

(1) Preotul trebuie să fie un slujitor al comunității sale.

(2) El trebuie să promoveze pacea, adevărul, rugăciunea și responsabilitatea.

(3) Preotul nu trebuie să încurajeze violența sau răzbunarea.

Articolul 306 — Pastorul

(1) Pastorul trebuie să își îndeplinească responsabilitatea spirituală cu integritate.

(2) El trebuie să respecte libertatea și demnitatea credincioșilor.

(3) Autoritatea pastorală nu trebuie folosită pentru manipulare sau exploatare.

Articolul 307 — Episcopul

(1) Episcopul are responsabilitatea de a îndruma comunitățile aflate sub autoritatea sa potrivit propriei tradiții bisericești.

(2) Autoritatea episcopală trebuie exercitată cu responsabilitate și discernământ.

(3) Episcopul trebuie să urmărească protejarea credincioșilor și păstrarea disciplinei bisericești.

Articolul 308 — Conducerea comunității

(1) Conducerea unei comunități creștine trebuie să urmărească binele comunității.

(2) Deciziile trebuie luate cu responsabilitate.

(3) Puterea nu trebuie folosită pentru îmbogățire prin înșelăciune sau pentru control abuziv.

Articolul 309 — Interzicerea abuzului spiritual

(1) Nimeni nu trebuie manipulat prin frică religioasă pentru a fi controlat.

(2) Credința nu trebuie folosită pentru justificarea abuzului.

(3) Persoanele care reclamă un abuz trebuie ascultate cu seriozitate.

Articolul 310 — Protecția copiilor în Biserică

(1) Copiii trebuie să fie în siguranță în cadrul activităților religioase.

(2) Niciun copil nu trebuie supus abuzului fizic, psihologic sau sexual.

(3) Comunitățile religioase trebuie să adopte măsuri de prevenire și protecție.

Articolul 311 — Siguranța tinerilor

(1) Tinerii trebuie protejați în cadrul activităților bisericești.

(2) Responsabilii activităților pentru tineri trebuie să respecte reguli clare de siguranță.

(3) Orice comportament abuziv trebuie tratat cu seriozitate.

Articolul 312 — Protecția persoanelor vulnerabile

(1) Persoanele vulnerabile trebuie protejate în cadrul comunității.

(2) Vulnerabilitatea nu trebuie exploatată pentru bani, putere sau control.

(3) Comunitatea trebuie să încurajeze sprijinul și responsabilitatea.

Articolul 313 — Confidențialitatea

(1) Informațiile personale primite în cadrul activității pastorale trebuie tratate cu discreție, în limitele legii.

(2) Confidențialitatea nu trebuie folosită pentru ascunderea unor infracțiuni sau pentru protejarea abuzatorilor.

(3) Protejarea victimei și respectarea legii trebuie avute în vedere.

Articolul 314 — Administrarea banilor Bisericii

(1) Bunurile și fondurile comunității trebuie administrate responsabil.

(2) Banii destinați comunității nu trebuie folosiți în scopuri personale prin fraudă.

(3) Comunitățile trebuie să promoveze transparența financiară.

Articolul 315 — Donațiile

(1) Credincioșii pot face donații în mod liber.

(2) Donația nu trebuie obținută prin amenințare sau constrângere.

(3) Persoanele sărace nu trebuie umilite pentru că nu pot dona.

Articolul 316 — Ajutorarea săracilor

(1) Comunitățile creștine trebuie să încurajeze ajutorarea persoanelor aflate în nevoie.

(2) Ajutorul trebuie acordat cu respect.

(3) Persoana săracă nu trebuie tratată ca fiind mai puțin valoroasă.

Articolul 317 — Biserica și caritatea

(1) Comunitățile creștine pot organiza cantine, centre de sprijin, colecte și alte activități caritabile.

(2) Aceste activități trebuie desfășurate cu responsabilitate.

(3) Ajutorul nu trebuie folosit ca instrument de manipulare.

Articolul 318 — Protejarea patrimoniului religios

(1) Icoanele, manuscrisele, cărțile, obiectele liturgice și clădirile istorice trebuie respectate.

(2) Patrimoniul religios trebuie transmis generațiilor următoare.

(3) Distrugerea intenționată a patrimoniului religios este condamnată.

Articolul 319 — Respectarea lăcașurilor de cult

(1) Bisericile și celelalte lăcașuri creștine trebuie respectate.

(2) Nimeni nu trebuie să vandalizeze sau să profaneze un lăcaș de cult.

(3) Comunitățile trebuie să respecte, la rândul lor, lăcașurile altor religii.

Articolul 320 — Disciplină bisericească

(1) Fiecare confesiune poate avea propriile reguli disciplinare.

(2) Disciplina trebuie aplicată cu dreptate și responsabilitate.

(3) Disciplina religioasă nu poate justifica violența fizică.

Articolul 321 — Interzicerea pedepselor corporale religioase

(1) Nicio persoană nu trebuie bătută ca pedeapsă religioasă.

(2) Nicio comunitate nu trebuie să folosească lovirea pentru „îndreptarea” credincioșilor.

(3) Corectarea trebuie să urmărească îndreptarea prin mijloace pașnice și responsabile.

Articolul 322 — Libertatea de a părăsi o comunitate

(1) O persoană nu trebuie ținută cu forța într-o comunitate religioasă.

(2) Nimeni nu trebuie amenințat pentru că dorește să părăsească o comunitate.

(3) Decizia religioasă trebuie respectată.

Articolul 323 — Interzicerea persecuției între creștini

(1) Un creștin nu trebuie persecutat pentru că aparține unei alte confesiuni creștine.

(2) Ortodocșii, catolicii și protestanții trebuie să își rezolve diferențele prin dialog.

(3) Nicio diferență doctrinară nu justifică agresiunea.

Articolul 324 — Cooperarea creștină

(1) Comunitățile creștine pot coopera în domeniul carității, educației, protecției familiei și sprijinului persoanelor vulnerabile.

(2) Cooperarea poate exista chiar atunci când există diferențe teologice.

(3) Scopul cooperării trebuie să fie binele oamenilor și promovarea păcii.

Articolul 325 — Principiul slujirii

(1) Autoritatea în comunitatea creștină trebuie înțeleasă ca responsabilitate și slujire.

(2) Cel care primește o funcție trebuie să urmărească binele celor pe care îi slujește.

(3) Nicio funcție religioasă nu acordă dreptul de a abuza, umili, lovi sau exploata o altă persoană.

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...