Gând
Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,
Străinul care-mi trece dinainte,
Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,
Precum un gând pierdut printre cuvinte.
Din ochii lui firav alunecă, un fulger,
Însigurat clipind în albia secată,
A unui râu poluat, sorbit de-un înger,
Șoptind înveninat cu limba despicată.
Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,
Neauzită, …nerostită încă pe pământ,
Din care tot ce-a fost și nu mai este,
Să prindă rost din leagăn în mormânt.
Răspunsuri la-ntrebările nebune,
Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,
Pe zgura-mară fumegând din urne,
A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.
Ne spunem oameni, de o vreme,
Ademeniți de-o boală fără vindecare,
Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,
Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.
În jurul nostru mări de sânge,
Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,
Și-n viața noastră frânghia se strânge,
Ca apa de potop sub Turnul Babel.
Și puii noștri zămisliți în beznă,
Întâmpinați cu lacrimi și suspine,
Cu lațuri grele, apucați de gleznă,
Aduc în ei aceleași ancestrale crime.
Însângerate flori sădite pe morminte,
Oarbe săgeți înșurubate în uitare,
Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,
Nu vom găsi nicicând o altă cale.
Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,
Aripa lui de plumb voind să o întindă,
Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,
Călcând străin, în cioburi de oglindă.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore 
Дата публикации: 20 октября
Просмотры: 137
