Gând
Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,
Străinul care-mi trece dinainte,
Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,
Precum un gând pierdut printre cuvinte.
Din ochii lui firav alunecă, un fulger,
Însigurat clipind în albia secată,
A unui râu poluat, sorbit de-un înger,
Șoptind înveninat cu limba despicată.
Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,
Neauzită, …nerostită încă pe pământ,
Din care tot ce-a fost și nu mai este,
Să prindă rost din leagăn în mormânt.
Răspunsuri la-ntrebările nebune,
Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,
Pe zgura-mară fumegând din urne,
A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.
Ne spunem oameni, de o vreme,
Ademeniți de-o boală fără vindecare,
Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,
Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.
În jurul nostru mări de sânge,
Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,
Și-n viața noastră frânghia se strânge,
Ca apa de potop sub Turnul Babel.
Și puii noștri zămisliți în beznă,
Întâmpinați cu lacrimi și suspine,
Cu lațuri grele, apucați de gleznă,
Aduc în ei aceleași ancestrale crime.
Însângerate flori sădite pe morminte,
Oarbe săgeți înșurubate în uitare,
Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,
Nu vom găsi nicicând o altă cale.
Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,
Aripa lui de plumb voind să o întindă,
Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,
Călcând străin, în cioburi de oglindă.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Iulian Grigore
Дата публикации: 20 октября
Просмотры: 127
Стихи из этой категории
Soarta omului
Alunecând pe-a apelor oglindã,
Stingherul cãlãtor, în barca sa,
Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã
Încã o zi, din cele câteva!...
La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:
Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?
Un şir de zile lungi, chinuitoare,
Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?
De fapt, de ce venim pe-aceastã lume
Zbãtându-ne a supravieţui?
- Spre a trãi şi a purta un nume
Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -
Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,
Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!
Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,
Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!
Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã
Din zori de zi, pânã noaptea târziu;
Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,
Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...
Pentru pãmânt, popoarele se ceartã
Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!
Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:
"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"
Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul
Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;
Totul ne dã la început, pãmântul,
Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!
Iar cât despre necruţãtoarea fricã,
O regãseşti în orice cromozom;
- Mãsura ei mai mare sau mai micã -
Asta... depinde de la om, la om.
Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,
Cu ea se naşte orice muritor,
Ea nu ridicã semne de-ntrebare
Ci degetul ei ameninţãtor!
De bunãvoia ei, nu iese-afarã,
Nici nu renunţã uite... numa-aşa;
Decât când e poftitã sã disparã,
De Unul mai puternic decât ea.
Ce poate viaţa fi, decât o sumã
De vise lungi, în propriul aşternut.
Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,
Constat c-atât de repede-a trecut!
☆
Ţine-te drept, amice, pe picioare,
Şi uitã-te puţin în jurul tãu!
Trateazã nepãsarea, ca atare,
Privind-o ca pe cel mai mare rãu!
Cãci pierderea de timp este o crimã
Când sunt atâtea lucruri de fãcut!
Din TIMP, o parte eşti: una infimã,
Prezentul sãu, la modul absolut.
Întreaga ta lucrare pãmânteascã
Pãstratã-i în al Cerului album.
Ferice cel ce vrea sã dobândeascã
Ce nu se poate pierde nicidecum!
"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1)
14.11.2021, Gostkow, PL
Zâna iernii
E sfârșit de toamnă,
Vine zâna iernii,
Fulgilor exclamă,
Haide pe pământ,
Fulgii sar spre lume,
Aducând mii de trăiri,
Iar în ochii lor,
Se trezesc multe fericiri.
Se lipesc de ferestre,
Chemând copii la joacă,
Dansând, căzând într-un mic vals,
Strigăte de bucurie într-un mic dans.
Iar zâna cu toiagul magic,
Face zăpadă în ogrăzi,
Și aduce gheața pe pământ,
E o priveliște să o vezi...
Autor: Nicoleta Postovan
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Prea multă sensibilitate în spaniolă
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Demasiada sensibilidad
La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.
Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .
Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!
En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"
Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.
Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.
La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.
La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).
Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.
Un ultim dans
Te invit la un ultim dans
Tu ființă ce mai distrus
Asa ca haide sa dansăm draga viață
Arată-ți adevarata față
Cu pași pe ritm de moarte
Facem valsul fericirii pierdute
Si cu al dragostei risipite
Ne privim cu zambete false
Iar din ale noastre nepricepute
Ne mai impiedicam in necunoscute
Nu te iubesc, nici ea pe mine
Si traim in amară armonie
Cu tendințe de culori de fericire
Eu te alung, tu ma vrei langa tine
Niciodata nu avem o intelegere
Iată asta-i armonie
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Другие стихотворения автора
Zar
Tu timp, de-ai trece mai în grabă,
Luntraș zănatec, pe ascuns plătit,
Cine-ar mai vrea din cupa ta să soarbă,
Otrava lumii, de vreun gând umbrit?
Cine-ar mai ști când tu, pierdut de-aiurea,
Curgând ca ploaia, peste scuturi rupte,
Prin întuneric îți înfigi securea,
În umerii secundelor ce-ar vrea să lupte.
S-adune-n strigăt toată pilda tinereții,
Și anii grei, ai cruntelor căderi,
Tu timp, potrivnic pe cărarea vieții,
Nu știi păstra nimic, din câte ceri.
Și-n drumul ăsta, înapoi spre casă,
La fiecare pas e-o rătăcire,
Ca un delfin zbătându-se în plasă,
E timp în orice amăgire.
Pierdut, trecut, ...uitat, îndepărtat,
Ce vremuri tulburi și străine ne aduci,
Atâtea spaime ce-au venit pe-nserat,
Ascunse-n semnul unei cruci,
Precum atât de-ntunecat, în om,
Vibrezi ca un violoncel bizar,
Tu timp, atunci când suni în corn,
Rostogolindu-te asemeni unui zar.
Nimeni
Nimeni, e numele meu, rob al uitării,
Întoarce-ți privirea spre umbre și treci mai departe!
Pășește pe trupuri și flori aruncate răbdării,
Tăvălite de soarta meschină și frica de moarte.
Anhedonic și uneori mai cinic decât Diogene,
Singur eu însumi pe rug am urcat, mai aproape de soare,
Focul aprinde-mi și-ascută-l prin furtună cum geme,
Nu te opri fără rost, vreascuri să-mi pui la picioare.
Mai încolo de asta, cenușa-mi pe mări prea secate,
Mai reci printre piscuri de gheață înfrânte de vreme,
Purtată de vânturi, risipită în valuri departe,
Ucide-va vechile vise ascunse în gene.
De prisos sfărâmă-n fărâme aceste cuvinte,
Fiilor tăi nici la mânie nu le spune vreodată,
Fi-vor precum robii uitării sub lanțuri strivite,
Nume de nimeni, în tăcere adânc îngropată.
Fiicelor tale, captive pe negre corăbii,
Arată-le răni de gârbaci și dar nicicum nu grăi,
Vorbele astea urâte și grele cioplite de săbii,
Nimeni, uitate vreodată nu le va ști.
Amintește-mi!
Adu-mi aminte când uimit,
M-ascund tăcut, în mine,
Ca un dragon înlănțuit,
Căzând printre ruine.
Însingurat trecând în ani,
Lovindu-mă de stele,
Neant, mușcând din bolovani,
Sfărmându-i în măsele.
Când uit pierdute-n urma mea,
Frânturi de timp, deșarte,
Și mii de gânduri ce-ar putea,
Prelung, să urle-n noapte.
Și mii de flăcări ce-ți pândesc,
Surâsul și visarea,
Adu-mi aminte să-mi trăiesc,
Din mine, revărsarea,
Precum un râu involburat,
Avan curgând sălbatic,
Spre un abis întunecat,
Vopsit în ton pragmatic.
Să râd când înțelepții plâng,
Bolnavi de bătrânețe,,
Orbiți de pumnii ce ii strâng,
Cu frică și tristețe.
Și amintește-mi, dacă știi,
Atunci când pleacă norii,
În zbor spre zările pustii,
Ce rost mai au cocorii...
Iulian
Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,
Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,
Până și Cicero de dimineață la tribună,
Mă povestea, ...unor copii.
Ceva cuvinte, zise și uitate,
Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,
Veninul sinonim cu ,,vanitate",
Numele meu înfășurat în spini.
,,O Caesar! ... coborât din Venus!"
Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:
,,Ce soartă între Romulus și Remus..."
... și simt că vorba-i va fi lungă.
Dar gândurile mele sunt de mult departe,
Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,
Doar Brutus se strecoară mai aproape,
În colțul gurii mestecând o iarbă.
Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,
Se va sfârși cumva gregorian,
Singurul dor ce îl mai simt în mine,
E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!
Mamei, la plecare
Vezi stânca asta atârnând peste abis?
Stând nemișcată-n ceață și furtună...?
Vine o vreme când, parcă-n adins,
Adoarme făr-a spune ,,noapte bună".
O simți îndepărtându-se încet,
De timp, și așteptarea altei dimineți,
Și ce-a fost rău și strâmb, acum e drept,
Cei care n-au știut, acum sunt înțelepți.
E piatra asta lacrimă și cântec...
De leagăn atârnând peste abis,
Ca un copil dormind în pântec,
Râzând, plângând, trăind în vis.
Și poate dincolo de șoapte,
De vorbe omenești rostite la durere,
Tu mamă știi cât sunt de-aproape,
Acele clipe smulse din tăcere...
Când ne vom regăsi cumva în zori,
Senini, zâmbind... căci noaptea a trecut,
Pe stânci va crește iarbă, flori,
Orice sfârșit e doar un început.
Uitare
Vezi tu? ...așa venim pe-aici,
Urlând cu lumea strânsă-n pumni,
Gemând sub cruce și sub bici,
În horă ca la nuntă de nebuni.
Mai știi? Cândva credeai că ai ales,
Pe drumul cel mai greu să calci;
Dar ai uitat firesc, ...mai des,
Vrei doar să dormi și să te-mbraci.
Vrei băutură bună și nutreț...
Un staul cald și luminos,
Dar ... ai uitat să fii semeț,
Acum ești om, trăind frumos.
Și ploaia te privește-n silă,
Pământul tremură de scârbă,
Nici cerul nu mai are milă,
Totul e drept dacă ajungi la urmă.
Și mâine-i ziua cea dintâi,
Din restul tău, rămas din timp,
Ești gol cumva? ...așa rămâi?
E prea abruptă calea spre Olimp?
În ochii tăi se pierde biruința,
Potecile sunt toate înfundate...
Și demoni râd, ..ce falsă ți-e credința!
Hai dormi de-acum, visează mai departe.