Ce am mai fost

Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,

Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?

Sau o vei socoti fãrã valoare

Ca şi cum chiar mai mult ai merita?

Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã

Cel ce le-mparte celor muritori?

Când pentr-un bine, cât un miez de nucã

Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!

Rodeşte mintea nemulţumitoare

Un pai uscat sau grâu deplin în spic?

Dar, Domnul dã rãsplatã celui care

Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!

Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,

E un adevãrat mãrgãritar

Fie rãscumpãrat pe veşnicie,

Fie jertfit degeaba pe altar!

Acelaşi timp îl are înţeleptul,

Pe care-l are cel nepãsãtor.

Pe când acesta crede c-are dreptul,

Dintâiul va fi recunoscãtor.

Nu ştim nimic de timpul care vine,

Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;

Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,

În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.

În floarea tinereţii, omul crede

Cã el este stãpân pe timpul sãu,

Însã abia la bãtrâneţe vede

Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!

O urmã de pantof, în praful verii,

Va fi, creştine, existenţa ta?

Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,

Pe care focul îl va curãţa?

Iar gândurile tale, cele multe,

Vor fi un lan de grâu, folositor?

Sau o grãmadã mare de insulte,

Pierdute pentru vecii vecilor?

Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:

Învaţã, prin urmare, A TRÃI! 

Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,

Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã

Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...

26.11.2021, Maribor, SLO

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.

Să fie circ! …din nou prostimii în delir,

Să-i dăm miros, de coji de mămăligă…

Prin botniță să-i strecurăm un fir,

De amnezie când de foame strigă.

Priviți cum gloata-ntunecată, se grăbește,

Din zori în pași de dans, spre abatoare,

Cât întunericul prin fiecare crește,

Făcând din noaptea minții sărbătoare.

Că doar s-a spus mereu: așa e scris!

E soarta robului să stea cu ochii în pământ,

Visând absent, obedient un cer închis,

Împiedicat pe drumul spre mormânt.

Să fie beznă rece, frică și durere,

Mulțimi de demoni histrionici cu umor,

Sa toarne peste noi oțet și fiere,

Dintr-un potir kitschos, otrăvitor.

Dar vine, …sigur va veni o vreme,

Când toate cele rele se vor îndrepta,

Când praful care suntem se va cerne,

Și lumea asta strâmbă va-nceta.

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,

Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,

Privind înspre apus voi aștepta în pace,

Acvila să-mi lovească în obraz.

Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,

De timp, smulgându-mi din ficat,

Bucăți de plasmă picurând, hilare,

În veacul necuprins, însângerat.

Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,

De ce în oameni n-am găsit nimic,

Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,

Cununi de spini și ramuri de finic.

Doar mări secate, înecând orgolii,

Sub nesfârșite valuri de uitare...

Eoni înfrânți de ploaie și de molii,

Uscați de părăsire și de soare.

Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,

Tăcând absent cu ochii în pământ,

Sub mâl amestecat în frunze ude,

Cu lacrimi, câteva și restul vânt...

Dar poate toate astea, sunt un vis,

Și focul ...o iluzie eternă,

Zadarnic l-am adus și l-am aprins,

Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.

N-am căutat vreodată, printre stele viitorul,

Nici în căuşul palmei stângi, să-l desluşesc,

Vreo umbră care să îmi fie ajutorul,

N-am întrebat, să nu mă rătăcesc.

Nimic, din toată tulburarea omenească,

Nu m-a atins vreodată, nici n-am vrut să ştiu,

Păduri întunecate peste mine, am lăsat să crească,

Curgânde râuri spre departe, în pustiu...

Nu am citit în zodii ce va fi sa fie,

Şi nici profeți ieșiți din minți, n-am ascultat,

Același în tristețea fără margini, ori în bucurie,

De am căzut însingurat, m-am ridicat.

Dar am privit mereu atent, adânc în ochii voştri,

V-am ascultat cum povestiți, sau respirați,

Mirosul greu al ghiarelor de monştri,

L-am presimțit, atunci când vă mișcați.

De mii de ori cu lamentări prelungi, absurde,

Cerându-mi timp din viață, m-ați uimit,

Ca ploile din munți, ce vin să ne inunde,

Lovindu-se în stânci de neclintit.

Port chip de om, trăiesc asemeni vouă,

Dar am ales de la-nceput, să nu vă fiu la fel,

Şi tot ce am văzut în voi, am împărțit în două,

Gunoaie multe şi ceva oțel.

Sub cerul fals, înnegurat devreme,

Ascuns în lumea de păianjeni croşetându-şi vălul,

Prin sita ruptă, găurită, rostul meu e-a cerne,

Dreptatea, Libertatea, ...Adevărul.

Trec eu, …un val însingurat,

Zăgăzuit în țărmuri strâmbe,

Visând cum ard, necugetat,

Vărsat întâmplător din umbre.

Și mă întreb din când în când,

Într-un gerunziu imperfect,

Spre care orizont mergând,

În mine însumi par, suspect?

Lăuntric glas ce mă îndeamnă,

Să mă opresc și să adorm,

În cânt înșelător, mă cheamă,

Înnegurat, meandriform.

Și obsesiv regret un pas,

De prizonier întârziat,

Prin timpul scurs, obscen din ceas,

Pierdut pe drum îndepărtat.

De parcă nu ar fi de-ajuns,

În fiecare așteptare,

Să-mi regăsesc un rost ascuns,

Surprins în orice căutare.

Din fiecare gând ciudat,

Mistuitor un foc aprins,

Un ideal înstrăinat,

Neînțeles și necuprins.

Căci uneori, ...doar uneori,

Din stele fără scânteiere,

Erup în mine-asurzitori,

Vulcani, când totul e tăcere.

Furtuni, uitate ce-ar putea,

Amăgitoare-nvăluite-n cețuri,

S-ascundă în privirea mea...

Talazuri, murmurând sub ghețuri.

Noi știm că zeii noștri plâng,

Însingurați,

Atunci când mor

...din când în când.

Atunci când ard,

Desfigurați,

Crucificați.

La fiecare pas plăpând,

Îi auzim, pe-ascuns cum râd,

În haite,

Strânse în amurg,

Chemând prelung...

Apoi, că știm, de vreun folos,

Nu-i nimănui.

Săpând în os,

Durerile-s haihui.

Precum un râu întunecat,

Sălbatic vânt, necugetat,

Aici în noi, ca un strigoi,

Se-afundă în noroi.

Și de am fost zidiți

Cumva de ei,

...rău meșteșug,

În chip de șerpi sau porumbei,

Împinși în jug.

Sub plug.

Povestea asta, spusă prost,

Și scrisă cu mustrare,

Întortocheată, fără rost,

E-o glumă fără sare.

Închipuire de nebuni,

Gemând în malaxoare,

Ungându-și pâinea, cu minciuni,

Destine sub zăvoare.

Mai știm, că binele-i de sus,

Că cerul vrea dreptate,

Priviți la cei care s-au dus,

De lângă noi, Departe.

Și-n fiecare gând spre zei,

De-ar fi, să-i întrebați:

Cum vă răbdați așa mișei,

În aur îngropați?

Doar vântul va șopti, străin,

Îngenuncheat în noapte:

Trăiți cu vise și cu vin!

Temeți-vă de moarte!

Și frica asta să vă ia,

Tărie și speranță...

Ca o stăpână, proastă, rea,

...oh, sfântă ignoranță!

Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,

Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,

Până și Cicero de dimineață la tribună,

Mă povestea, ...unor copii.

Ceva cuvinte, zise și uitate,

Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,

Veninul sinonim cu ,,vanitate",

Numele meu înfășurat în spini.

,,O Caesar! ... coborât din Venus!"

Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:

,,Ce soartă între Romulus și Remus..."

... și simt că vorba-i va fi lungă.

Dar gândurile mele sunt de mult departe,

Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,

Doar Brutus se strecoară mai aproape,

În colțul gurii mestecând o iarbă.

Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,

Se va sfârși cumva gregorian,

Singurul dor ce îl mai simt în mine,

E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?