Ce am mai fost

Dacă ziua ar fi o noapte,

Totul s-ar spune în șoapte.

Dar prin zorii ce apar

Orice șoapte în van dispar.

Doar destinul îți croiește

Calea aleasă, și nu greșește.

Pe cereasca hartă a sorții

Creionează un însemn al vieții.

Acesta îți marchează soarta

Și nu știi când se-ntoarce roata,

Căci ești sortit ca s-o urmezi

Și îți rămâne doar ca să visezi.

Un an, o zi, un ceas,

Și ai reușit încă un pas

Să poți iubi și realiza

La orice vârstă ai avea.

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.

Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea

Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd

Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi

Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere

Viață dulce sau amarā,

Prinsă-n foaie de țigară,

Răsucită cu finețe

Prin constelații altețe...

   Prinsă-n buze însetate

   De ştiințe şi de arte,

   Trasă-n piept cu îndârjire,

   Răsuflată-n Răstignire...

Trasă-n suflet, să-l adape

Cu fumul gândirii coapte

Şi suflată-n gol de aer,

În văzduh de idealuri.

   Răsuflare uşuratā...

   Răstignire resemnată...

   Cum să mai consum țigara,

   Când din ochi gâdil chitara.

Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când  m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da,  am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era  un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind,  omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

Noi știm că zeii noștri plâng,

Însingurați,

Atunci când mor

...din când în când.

Atunci când ard,

Desfigurați,

Crucificați.

La fiecare pas plăpând,

Îi auzim, pe-ascuns cum râd,

În haite,

Strânse în amurg,

Chemând prelung...

Apoi, că știm, de vreun folos,

Nu-i nimănui.

Săpând în os,

Durerile-s haihui.

Precum un râu întunecat,

Sălbatic vânt, necugetat,

Aici în noi, ca un strigoi,

Se-afundă în noroi.

Și de am fost zidiți

Cumva de ei,

...rău meșteșug,

În chip de șerpi sau porumbei,

Împinși în jug.

Sub plug.

Povestea asta, spusă prost,

Și scrisă cu mustrare,

Întortocheată, fără rost,

E-o glumă fără sare.

Închipuire de nebuni,

Gemând în malaxoare,

Ungându-și pâinea, cu minciuni,

Destine sub zăvoare.

Mai știm, că binele-i de sus,

Că cerul vrea dreptate,

Priviți la cei care s-au dus,

De lângă noi, Departe.

Și-n fiecare gând spre zei,

De-ar fi, să-i întrebați:

Cum vă răbdați așa mișei,

În aur îngropați?

Doar vântul va șopti, străin,

Îngenuncheat în noapte:

Trăiți cu vise și cu vin!

Temeți-vă de moarte!

Și frica asta să vă ia,

Tărie și speranță...

Ca o stăpână, proastă, rea,

...oh, sfântă ignoranță!

Și dacă însuși Ramses ar fi spus o vorbă,

În loc să fi tăcut cu ochii în pământ,

Săgețile, cuminți ne-ar fi rămas în tolbă,

Decât să rătăcească fără sens în vânt.

Ah! ...visul lui smintit, de om bolnav,

Cu vite moarte, ciumă și furtuni,

Ciudat, răstălmăcit de preotul gângav,

A fost ca păcura, vărsată pe tăciuni.

Ce foc avan, aprins din întâmplare,

Ne-a pârjolit sălbatic și-ndelung...

Sub pași uciși, printre nisipuri mișcătoare,

Rupând bucăți și ani din timpul ciung.

Nu știe faraonul cântecele noastre,

Zapcii lui nu știu grăbiți, decât lovi,

Și au dreptate, ...zările albastre,

Câți dintre noi mai îndrăznesc a le privi?

E locul robului să tremure în lanțuri,

Cu orbi învățători ce îl grăbesc la groapă,

Împotmolit mereu în văgăuni și șanțuri,

Săpate-adânc, umplute cu țăruși în apă.

Am alergat atunci, mânați de frică,

Trimiși, din urmă să ajungem o himeră,

Și am căzut naivi, de pe un pod de sticlă,

Înfrânți de drumul lung și de holeră.

Temându-ne, am vrut să fim exemplu,

Un rost să dăm uitării, ...agoniei,

Și foc am pus icoanelor din templu,

Cenușă spulberată pe altarul nebuniei.

Mă cheamă Vânt, dar toți îmi spun Furtună,

Vorbesc de mine ca și cum m-ar ști,

Până și Cicero de dimineață la tribună,

Mă povestea, ...unor copii.

Ceva cuvinte, zise și uitate,

Asemeni unui scorpion, într-un buchet de crini,

Veninul sinonim cu ,,vanitate",

Numele meu înfășurat în spini.

,,O Caesar! ... coborât din Venus!"

Îmi strigă hâtrul, ajungându-mă din urmă:

,,Ce soartă între Romulus și Remus..."

... și simt că vorba-i va fi lungă.

Dar gândurile mele sunt de mult departe,

Și lictorii îl îmbrâncesc în grabă,

Doar Brutus se strecoară mai aproape,

În colțul gurii mestecând o iarbă.

Nu-mi pasă dacă noaptea rece care vine,

Se va sfârși cumva gregorian,

Singurul dor ce îl mai simt în mine,

E glasul ei șoptindu-mi: Iulian!

Ave Caligula! ...mai mult ca oricând,

De azi înainte,

Promite norodul acesta, flămând,

Să-ți fie supus și cuminte.

O felix! ...nimic să nu crezi,

Din ce îți vor spune augurii,

Hidoasele lor lamentări, ai să vezi,

Sunt șoaptele urii.

Poporul acesta umil și murdar,

În imnuri te cântă,

Doar pacea ar vrea să ți-o fure-n zadar,

Câțiva care uită...

Cât lapte destul și miere le dai,

De nu pot să-l ducă,

Obraznici aruncă nisip în mălai,

Și-n urmă te scuipă.

Tu fiu al lui Jupiter, nu-i lua în seamă,

Peste flori și ofrande pășește,

De zei și de soartă nicicând să n-ai teamă,

Că cine greșește, plătește.

Îi simți cum de frică, milogi se apleacă,

Să-ți pară vederii, se luptă,

Auzului tău spun orice, ca să placă,

Și unul pe altul se surpă.

Știi tu, nesfârșita orbire din gloată,

Juisând, …prevestind asfințitul?

Câți demoni în tine s-au strâns laolaltă,

De togă să-și șteargă, de sânge cuțitul?

De ce tăcerea ta mă arde,

Atât de grea în noaptea asta?

În mii de clipe reci și fade...

Sfărmând cu-aripa lor fereastra.

Privind în gol, din urma ta,

Pierdut în mine printre cioburi,

Sunt sigur c-am ales cândva,

Prăpăstii adormind sub poduri.

Genuni gemând întunecate,

Prin ochi de corb mușcând din tine,

Trăgând din pumnul strâns, o carte,

Rescrisă parcă pentru mine.

E un nonsens în orice așteptare,

În vise goale și făcute ghem,

E vina mea că lipsa ta mă doare,

De fiecare dată când te chem.

Cârmaciul obosit de drum, clipește,

Itaca, iat-o la un pas de orizont,

De nicăieri în noi, într-una crește,

Același gând, ce ne-a adus în port.

Același dor sălbatic de acasă,

De brazda plugului și umbra de măslin,

Aceeași căutare dureroasă,

În ochii zeilor cu aripi de destin.

Prin noi neînțeles șoptește,

Același straniu simțământ de lut,

Același pas din zări trudește,

În chip pribeag, străin și crunt.

În omul frânt de frică și nevoie,

Sub zdrențe, supurâde răni deschise,

Și barba ne miroase-a fum de Troie,

A cal de lemn și praf de vise.

Acum îl văd căzut într-o oglindă,

Ulise, capul și-l întoarce,

Își strânge mâna, arcul să-l întindă,

Nebănuit, se depărtează, ...tace.

Și simt cum peste noi secunda trece,

Ca viespea ucigașă într-un roi,

E noaptea grea și ploaia rece,

Motiv să nu privim vreodată înapoi.

Dar tu copile nu gusta amarul,

Și toate astea să le crezi povești,

Să râzi când vei sorbi paharul,

Din care noi ne-am otrăvit, ...și să zâmbești.