Esti inconjurat de intuneric

Luna își face apariția pe cer, 

Peste față simt un mic ger.

Frigul nu mă oprește din a vorbi cu ea,

Trebuie să îi spun povestea mea: 

Eram nefericită, prinsă într-o cușcă, 

Nu aș fi știut că stăpânul mușcă. 

Probabil că țineam la el, nu mai știu,

Sentimentele oglindite s-au pierdut in pustiu. 

O rază de soare mi-a încălzit fața, 

Aceasta topea bările de gheață. 

M-a îndrumat să evadez, 

Pe stăpân n-am apucat să-l consolez.

Am lăsat în urmă trecutul, 

Ca o pasăre liberă am distrus scutul. 

După raza de soare am fugit, 

Momentele alături de ea m-au înnebunit. 

Fericită eram acum cu ea, 

Am aflat cum se simte dragostea.

Inima mea de gheață s-a topit,

Zâmbetul cald m-a dezmorțit.

M-am apropiat prea mult de soare, 

Mă dezintegrez fără remușcare. 

Aș putea să mor de dragul lui, 

Raza mea, renașterea discomfortului.

O iubesc prea mult s-o îndepărtez, 

Raza mea cuceritoare, hipnotizez.

Sub vraja ei eu sunt, 

Nu vreau să scap de aici prea curând. 

Fă ce vrei cu mine, doar nu pleca. 

Nu sunt în stare să fiu rănită așa. 

Karma nerăbdătoare mă așteaptă, 

Să trăiesc trădarea fostului stăpân nedreaptă. 

Liniștea mă acaparează,

Cerul brusc se înnorează,

Oamenii țipă, dar nu ii aud.

Pe piatra funerară scrie că m-am înecat în rau.

M-am reîncarnat într-o pasăre,

Fără remușcări  zbor liberă către cer.

S-a terminat chinul, în sfârșit!

Dar nu este un final fericit.

Lasă-mă în pace!

Nu te atinge de mine.

În sufletul meu sunt doar ruine,

Nu încerca să ajungi la mine, sunt deja pe fundul lacului.

Ambulanța se zguduie,

Toată  lumea e agitată,

Dar eu aud liniștea pentru prima dată.

În schimb, corpul neînsuflețit bântuie.

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.

Ma uit la inima mea goală

In corpul meu fost’ feudală,

Nici soarele n-o poate incalzi,

Nici un chip frumos n-o poate inveseli.

Se uita si ea la mine,

Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,

Urlu dupa ea sa vina inapoi,

Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.

Soarele a apus,

Iar inima mea s-a dus.

Am ramas goala si neajutorată,

De parca nu eram asa odată.

Mi-as zdrobi capul de perete,

Sa nu iti mai aud surzitoarele zbierete.

Ti-as zdrobi si capul tău,

Si ti-as taia gatul cu un fierăstrău.

In fiecare zi imi smulg parul din cap,                                                         

De gandurile macabre incerc sa scap.

La tot ce ma gandesc tu esti,

Imi imaginez cum in fata mea nu mai traiesti.

As lua soarele de pe cer,

Sa te vad cum arzi liber.

Vreau sa suferi brutal,

Sa ajungi sa nu mai fi stabil mental.

Persoana mai insuportabila n-am mai intalnit,

Din pacate nu vei avea un final fericit.

O sa te ucid salbatic,

Cand ma uit in oglinda vad un psihopatic.

Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare

Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară

Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer, 

Atunci când te- aruncai in mare...

In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar, 

Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva

Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig

Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin, 

Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin

Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,

In lumi din care nu te mai întorci vreodată, 

Să-mi spui povesti despre copii

Și lupta asta mă omoară, e că un război civil, 

Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști

Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic

Moartea învinge întotdeauna...

Încă o lună amară,

Încă o viață sărmană,

Încă o zi în care nu mă simt bine,

Încă o zi în care nu sunt cu tine,

E trist și rece în inima mea,

Când tu lipsită ești din viața mea.

Încă un pic și voi muri,

Încă un pic și nu voi mai trăi,

Voi sta sub a vieții reci cruce,

Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.

Prin munți de nisip,

clepsidra mă umple

de praf, până se înfirip

frânturi fragile, suple.

Goluri de aer să-mi sufle,

râsete bete ce aduc tunete;

ploaia seacă mă subțiază,

prin dansul mut aducând moarte.

Lumina imaginară o pliază,

de energie până la amiază;

înverzit de rază, una cu pământul,

simt păcatul construindu-și palatul.

Făcut din nisipul scurs,

zâmbesc, minunat de același curs

al mării negre întinse,

valurile precum părul... albindu-se

Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.

Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.

Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.

Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.

Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.

E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.

E pană de curent și pană de voință de a trăi.

Liniștea mă acaparează,

Cerul brusc se înnorează,

Oamenii țipă, dar nu ii aud.

Pe piatra funerară scrie că m-am înecat în rau.

M-am reîncarnat într-o pasăre,

Fără remușcări  zbor liberă către cer.

S-a terminat chinul, în sfârșit!

Dar nu este un final fericit.

Lasă-mă în pace!

Nu te atinge de mine.

În sufletul meu sunt doar ruine,

Nu încerca să ajungi la mine, sunt deja pe fundul lacului.

Ambulanța se zguduie,

Toată  lumea e agitată,

Dar eu aud liniștea pentru prima dată.

În schimb, corpul neînsuflețit bântuie.

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.