Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Category: Poems about death
All author's poems: Rei
#moarte #durere #timp #șansă #întuneric #viață
Date of posting: 3 августа 2023
Views: 724
Poems in the same category
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
De ce nu-mi dai ?
Dumnezeu.O, domnule.
Ești doar unul și veșnic,
Și unicul pe Pământ.
De ce nu-mi dai încă?
o șansă pentru a mai trăi?
Să-mi văd părinții,
Să-mi sărut copii?
Soarele să-l îmbrățișez.
În lumina lunii să mă ivesc din nou,
Și poate incă odată,
Să mai iubesc.
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
Ultima ploaie
Ultima ploaie a adus flori noi
Deasupra mintii obosite
Plansul naturii e in noroi
Ca viermii in morminte.
Poarta inchisa cu lanturi folosite,
E rupta in bataia vantului hain,
Dar nimeni,doar pietre varuite
Și dorul vechiului suspin.
Timpul ingroapa promisiuni
Caci vremea refuză,nu iartă!
Câte regrete,rugaciuni,
Iubirea lor încă poartă?
Prima privire și gustul amar,
Când brusc au plecat in tacere,
Trezesc dorinta unui nou inceput
De plans ,freamat si durere.
Dar soarele isi face simtita prezenta
Peste linistea sumbrului trecut,
Aduce cu el frumusetea
Și florile care au crescut.
Apusul vietii se repetă,
Pe cer doar inimi purpurii,
Corupte de o iubire dementă
Se sting lumini din oameni vii.
Adanc,in sufletul pădurii,
Copacii ascund momente de neuitat,
Nu oameni!Ci suflete de piatră,
Trădate veșnic in neant.
Furtuna in care au murit
Aduce in ochi lacrimi de sânge,
Lumea aceasta fara rasarit
Dispare, si dorul se frange.
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
De ce nu-mi dai ?
Dumnezeu.O, domnule.
Ești doar unul și veșnic,
Și unicul pe Pământ.
De ce nu-mi dai încă?
o șansă pentru a mai trăi?
Să-mi văd părinții,
Să-mi sărut copii?
Soarele să-l îmbrățișez.
În lumina lunii să mă ivesc din nou,
Și poate incă odată,
Să mai iubesc.
Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤
S-a stins o stea
Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.
Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.
Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor
Viața-i trecătoare !...
Tată știi ,și eu știu că mama
Are un loc în inima mea ,
Și acolo va rămâne .
Dar și tu ,ai locul tău
Alături de ea .
Vorbesc cu voi ,când vă aduc flori
Și arde o lumânare ,
Sunteți aevea ,parcă vii ,
Și stați în așteptare .
Eternitatea e încăpăroare ,
Pe pământ viața-i trecătoare
Ne pregătim de drum
Chiar de la început
Contra morții nu avem nici -un scut !
Ultima ploaie
Ultima ploaie a adus flori noi
Deasupra mintii obosite
Plansul naturii e in noroi
Ca viermii in morminte.
Poarta inchisa cu lanturi folosite,
E rupta in bataia vantului hain,
Dar nimeni,doar pietre varuite
Și dorul vechiului suspin.
Timpul ingroapa promisiuni
Caci vremea refuză,nu iartă!
Câte regrete,rugaciuni,
Iubirea lor încă poartă?
Prima privire și gustul amar,
Când brusc au plecat in tacere,
Trezesc dorinta unui nou inceput
De plans ,freamat si durere.
Dar soarele isi face simtita prezenta
Peste linistea sumbrului trecut,
Aduce cu el frumusetea
Și florile care au crescut.
Apusul vietii se repetă,
Pe cer doar inimi purpurii,
Corupte de o iubire dementă
Se sting lumini din oameni vii.
Adanc,in sufletul pădurii,
Copacii ascund momente de neuitat,
Nu oameni!Ci suflete de piatră,
Trădate veșnic in neant.
Furtuna in care au murit
Aduce in ochi lacrimi de sânge,
Lumea aceasta fara rasarit
Dispare, si dorul se frange.
Other poems by the author
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Iartă-mă
Tu, cel care mă privești de sus,
iartă-mă pe mine...
și ajută-mă, te rog, să fie mai bine...
Inima mi-e ruptă, trupu-i monoton,
scapă-mă de regrete și de tot ce este rău...
Te-ai uitat de sus, m-ai văzut cum plâng,
știi că simt că pier pe acest pământ...
Zilele sunt lungi, nopțile nu dorm,
vina ce o port e ca zbătaia-n somn...
Plâng și după tine, plâng și după mine,
mare e povara când te uiți la mine.
Mă sperie un gând, mă sperie aparte,
doar tu știi să le-aranjezi pe toate.
Și-ți cer să mă ajuți, să mă mai suporți,
chiar dacă și tu necazul mi-l porți...
Durerea mi-o alină, mintea mi-o însenină,
și stinge-mi focul aprins la inimă.
Ghidează-mă atent, căci simt un sentiment,
și fă-mă să aleg doar ce este corect.
Tu, cel care mă privești de sus,
salvează-mă pe mine,
și nu mă părăsi, rămâi lângă mine...
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
🎤 Risipă
În mijlocul somnului, parcă după moarte;
vreau să deschid ochii și nu se mai poate...
Aud cum pășesc și simt toată povara,
nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...
Și pășesc timid, merg spre destinație,
până când golul pierde din intonație...
Atunci mă opresc și urlu în neant,
gândul mă lasă, nici urmă de liant...
Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,
dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...
Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,
sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...
Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?
ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...
Peste o vreme mă opresc din mers,
mă tem c-o să am amintiri de șters...
Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,
un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...
Dac-am murit atunci sau mai târziu,
am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...