Timp
Liniștea serii se-mbrăcă într-o farsă,
La pândă mai stătu și dușmanul de-afară,
Pe la pervaz, se preschimbă pe nesimțite,
Și privi la ceasul atârnat de niște grinde.
Era întuneric și-un gând îl trezi,
Pe bătrânul ce din senin se zgribuli.
Privi cu necaz spre geamul din față:
,,Ce putea fi? o pasăre hoață!"
Hoțul se uită și el mai atent,
Și pe bătrân îl enervă un sentiment.
Trase o pânză peste ochii ființei,
Să poată dormi mai bine, fără intervenții.
Jocul abia începuse, cât ar fi crezut,
Orice-ar fi fost, hoțul nu se dădu bătut,
Bocăni în geam de câteva ori,
De la un timp, pe bătrân îl cuprinseră fiori.
Nu se auzise la fel ca celelalte,
O nerăbdare se simți acolo-n spate.
Se duse încetinel la fereastra sa spartă,
Nu văzu nici urmă de împielițată.
O ușă mai veche începu a scârțâi,
Bătrânul auzi un pas și-ncremeni,
O liniște mai mare decât ce auzi,
Să fi fost oare adevărat ce simți?
Obosit, se ghemui în pat,
Lângă bătrân se-auzi un oftat,
Săracul, nu găsi niciun chibrit de aprins
Și ieși din căsuță cu sufletul cuprins.
La ușă, musafirul își lăsase arma,
Bătrânul o luă să-și apere viața.
Mai mare decât se putea aștepta,
Nu conta cine era, dar nu mai pleca!
Văzând că nu ieși, bătrânul se retrase,
Tot mergând, brusc se-mpiedicase,
Căzu atât de rău și-l dureau acum toate,
Nu mai observă că era pe moarte...
Hoața ieși din căsuța cea săracă,
Îl ridică pe bătrân și-l luă cu ea în cârcă,
Bătrânul se zbătu, dar în zadar, cu forțe...
Așa apare, când dormi în taina nopții.
Category: Poems about death
All author's poems: Rei
#moarte #durere #timp #șansă #întuneric #viață
Date of posting: 3 августа 2023
Views: 699
Poems in the same category
Zombie's gambit
am I looking with death eyes?
'cause I feel like having miles
until I reach the final end
and can forever go to bed...
am I looking with death eyes...?
'cause my pupiles are black grains of rice
who have been fighting for many years
to achieve something, often with tears.
am I looking with death eyes...?
'cause I feel like a zombie playing chess...!
trying to achieve a goal, find the key to succes...
And in the end we all find :
It was all about our brain' s death process.
Copilul meu
Azi e ziua ta copilul meu
E ziua Sfântului Andrei
E ziua-n care te-ai născut
Doamne ție-ți mulțumesc
Că Tu mi-ai dat ce ți-am cerut.
E ziua ta copilul meu
Tare aș vrea să te sărut
Să te string la pieptul meu
Să mă satur de iubire
Nu să pling și iar să pling.
Azi e ziua ta copile
Toți la masa ne-adunarăm
Numai tu nu ești cu noi
Ai plecat și-au luat cu tine
Tot ce-a fost mai bun din noi.
Azi e ziua ta copile
Mult mi-e dor sa fi cu noi
Să-ți ador a ta privire
Să mă satur de-al meu dor.
Mult mi-e dor să te ating
Mai mi-e dor de ochii tăi
Să-ți ating a tale mâini
Să te privesc nu să mă sting.
Nu mai pot de dorul tău
Mama plînge neîncetat
Fratele și sora ta pling și ei la poza ta.
Azi e ziua ta copile
Casa-i plina cu de toate
Noi te așteptăm acasă
Să îți spunem La multi ani
Și să te strîngem in brațe.
Tu nu mai vii
Dar noi nu credem
Te-asteptăm in capul mesei
Să zâmbești la noi puțin
Să-nchinam și să fim veseli.
Trece ziua și s-a dus
Noi nu am primit răspuns
Am mai sta să așteptăm
Dar visăm și iar visăm.
Noi vom sta și aștepta
Tu să vi la casa ta
Mama sa te imbrățișeze
Să îți spună să-ți ureze
La mulți ani de ziua ta
Și să-ți pupe gurița.
Iarăși eu să-ți string mînuța
Și să-ți pup din nou gurița.
Eu și mama te-om iubi
Pururi veci și de-om muri
Bunicuța mama Ina și bunica mama Ana
Fratele și sora ta, cumanțica și nepoții ,Nouăcel micuțul tău
Ei te vor iubi cu toții .
La mulți ani copilul meu
Ai lasat in urma greu
Ai lăsat o cruce grea
La toată familia.
Dumnezeu așa a vrut
Viața ta sa fie atît
Pe pămînt suntem nimic
Doar adiere de vînt.
Eu mă rog neîncetat
Și Ileana la fel face
Suflețelul tău curat
Să se odihneasca-n pace.
Voi privi mereu la stele
In toate zilele mele
Poate te zăresc.
O clipă as vrea să te arăți
Să-ți văd ochii tăi frumoși
Să-ți spun că TE IUBESC!
Copilul meu celest.
Doamne Tu m-ai incercat
Și copilul mi-ai luat
Pling și ziua pling și noaptea
Și voi plînge toată viața.
,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Toată durerea
durerea toată,
o scriu în versuri,
mici și scurte,
mai mult nu e nevoie.
timpul trece,timpul vine,
iar durerea rămâne cu mine.
noaptea satul doarme.
numai eu nu am somn,
durerea îmi încurcă,
încărcată cu lacrimi.
Și eu atunci,
sudoarea de pe față o șterg,
respir cu grijă și teamă,
Mi-e frică să nu mor
și durerea să moară cu mine .
Poezie despre moarte,durere .
Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Zombie's gambit
am I looking with death eyes?
'cause I feel like having miles
until I reach the final end
and can forever go to bed...
am I looking with death eyes...?
'cause my pupiles are black grains of rice
who have been fighting for many years
to achieve something, often with tears.
am I looking with death eyes...?
'cause I feel like a zombie playing chess...!
trying to achieve a goal, find the key to succes...
And in the end we all find :
It was all about our brain' s death process.
Copilul meu
Azi e ziua ta copilul meu
E ziua Sfântului Andrei
E ziua-n care te-ai născut
Doamne ție-ți mulțumesc
Că Tu mi-ai dat ce ți-am cerut.
E ziua ta copilul meu
Tare aș vrea să te sărut
Să te string la pieptul meu
Să mă satur de iubire
Nu să pling și iar să pling.
Azi e ziua ta copile
Toți la masa ne-adunarăm
Numai tu nu ești cu noi
Ai plecat și-au luat cu tine
Tot ce-a fost mai bun din noi.
Azi e ziua ta copile
Mult mi-e dor sa fi cu noi
Să-ți ador a ta privire
Să mă satur de-al meu dor.
Mult mi-e dor să te ating
Mai mi-e dor de ochii tăi
Să-ți ating a tale mâini
Să te privesc nu să mă sting.
Nu mai pot de dorul tău
Mama plînge neîncetat
Fratele și sora ta pling și ei la poza ta.
Azi e ziua ta copile
Casa-i plina cu de toate
Noi te așteptăm acasă
Să îți spunem La multi ani
Și să te strîngem in brațe.
Tu nu mai vii
Dar noi nu credem
Te-asteptăm in capul mesei
Să zâmbești la noi puțin
Să-nchinam și să fim veseli.
Trece ziua și s-a dus
Noi nu am primit răspuns
Am mai sta să așteptăm
Dar visăm și iar visăm.
Noi vom sta și aștepta
Tu să vi la casa ta
Mama sa te imbrățișeze
Să îți spună să-ți ureze
La mulți ani de ziua ta
Și să-ți pupe gurița.
Iarăși eu să-ți string mînuța
Și să-ți pup din nou gurița.
Eu și mama te-om iubi
Pururi veci și de-om muri
Bunicuța mama Ina și bunica mama Ana
Fratele și sora ta, cumanțica și nepoții ,Nouăcel micuțul tău
Ei te vor iubi cu toții .
La mulți ani copilul meu
Ai lasat in urma greu
Ai lăsat o cruce grea
La toată familia.
Dumnezeu așa a vrut
Viața ta sa fie atît
Pe pămînt suntem nimic
Doar adiere de vînt.
Eu mă rog neîncetat
Și Ileana la fel face
Suflețelul tău curat
Să se odihneasca-n pace.
Voi privi mereu la stele
In toate zilele mele
Poate te zăresc.
O clipă as vrea să te arăți
Să-ți văd ochii tăi frumoși
Să-ți spun că TE IUBESC!
Copilul meu celest.
Doamne Tu m-ai incercat
Și copilul mi-ai luat
Pling și ziua pling și noaptea
Și voi plînge toată viața.
,,Arome de iarnă''
Pădurea neagră sub iarna albă,
Ne prevestește o mare boală.
Puncte cenușii se ivesc în zare
Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.
Era rece zăpada,iar acum s-a topit,
Și a spălat apa oasele de câine
Ce a murit subit la începutul iernii,
Iar lângă el un tablou miraculos -
O cioară pictată pe asfalt
Pe drumul noroios în apusul serii .
Toată durerea
durerea toată,
o scriu în versuri,
mici și scurte,
mai mult nu e nevoie.
timpul trece,timpul vine,
iar durerea rămâne cu mine.
noaptea satul doarme.
numai eu nu am somn,
durerea îmi încurcă,
încărcată cu lacrimi.
Și eu atunci,
sudoarea de pe față o șterg,
respir cu grijă și teamă,
Mi-e frică să nu mor
și durerea să moară cu mine .
Poezie despre moarte,durere .
Autor 🖤 Zamurca Alina 🖤🖤
Crimson ezoteric in amurgul argintului ce ruginește de amintiri
Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.
Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.
Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.
Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.
O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.
Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.
Apocalipsa Arhanghelului Gabriel
Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.
Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,
iar în ceruri numai Duhul
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!
Other poems by the author
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
🎤 Delir
Era o ceață afară, densă și fioroasă;
care parcă-mi stârnea frica...
și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,
ca să-mi strice toată munca...
Eram trează, dezbrăcată și curată,
puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,
și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,
ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...
Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată
spre deschizătura lărgită de sub fereastră...
și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,
și picau acum bucăți din ea fără noimă...
În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,
parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...
și câți ani de zile am stat așezată la ea,
ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...
Toate paharele mele, și vechi și noi,
se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...
parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,
cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...
M-a împins un aer rece către trepte,
aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...
și cu fiecare am șters o parte din amintire,
și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...
Am încercat una, am încercat alta,
ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...
însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,
nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...
Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile,
să m-ajute cioburile să curăț mai repede...
ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,
să strângem mizeria toată la urmă...
Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,
și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...
ca să nu-nghețe sufletul meu,
dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...
M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,
ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...
și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,
să-mi pot termina liniștită restul de probleme...
M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,
mă privea și el c-un hal de nedumerire...
așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,
care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...
M-am întors la treabă, la cârpele mele,
parcă și ele au dispărut în întunecime...
așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,
când am alunecat și mi-am rupt lanțul...
Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,
puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...
și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,
mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Obsesie
Tratat greșit; tratat cu ură? poate...
Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.
Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,
Ce mă reținea de fapt să nu atac?
Nimicul din umbră atent mă urmărea,
Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,
Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...
Și pentru ce? să nu mă țină minte?
Am abandonat și acea amintire,
Și-am încercat să schimb ceva la mine:
O privire caldă și-un zâmbet în primire...
În zadar, nimeni nu dorea să știe.
Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,
M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,
Așa că am luat o nouă hârtie...
Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.
Pentru acea ,,executare slabă",
Am aruncat și cea mai nouă pensulă.
Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,
Deși sânge mult cădea acum pe gresie...
,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"
Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?
Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,
Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.
,,Este la fel, nimic de apreciat",
Atunci, între crăpături ochi am adăugat,
Și i-am atașat cu multă atenție...
Să se poată crea o reciprocă percepție.
,,Prea multe elemente într-un cadru închis",
Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,
Și-am întins pe sul piese și piese...
Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.
Am adus creația în fața unui muzeu,
Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.
Apoi, am urmărit să obțin o reacție,
Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!