Suflete

Am crezut, cu nevinovăție,

Că dacă îmi țin respirația îndeajuns

Aș evita

O nouă săritură în abis.

Dar odată ce ajung la margine,

Mi se taie mocnita poftă de viață

Și orice soi de zbor

Apare prea seducător.

Nu te mai pot vedea,nu te mai pot auzi..Tot, trecutul a rămas acum sub eterna umbră a liniștii. Recunosc, îmi e dor să îți simt atingerea, să îți văd privirea,sa fi langa mine și să îmi zici că totul va fi bine. Acum,toate amintirile sunt îngropate în umbra trecutului și a unui mister nesfârșit.. La infinit ,eu te aștept,sa vii și să îmi luminezi din nou, viața cea neagră și pustie.. Inima mea ,acum a rămas un ghețar rece ce tinde spre pașii tăi,spre tine ... Mereu ,mă întreb...Oare între noi va mai fi vreodată ceva ?... Sau totul va rămâne în negura pustie a trecutului .. Sufletul meu , încă e în cioburi.. Nu a fost vindecat niciodată de a ta privire,de a ta atingere.. Are momente când vrea sa te simtă,dar știe ,că numai poate ,știe că greșește,dacă te aduce înapoi,dar simte că ești pentru el.. Și simte ,simte într-una.. Nimic,nu îl poate vindeca.. Nimeni ,nu poate lua locul sufletului tău din inima mea. Mulți au încercat să treacă barierele mele,dar doar tu ai reușit, amintire eternă,sa îmi pătrunzi în a sufletului taină .

Plouă suflete peste pământul mamei,

Plouă sângele peste pământul tatei.

Din cer, greoi, se scurg,

Lacrimile unui Demiurg.

Pentru pământul patriei românii mor,

Gloanțele curg ca un izvor.

Căpitanii urlă continuu surzilor:

"Nici pe aici nu se trece,

Nici dacă intrăm în pământ rece!"

Sub comanda căpitanului Ignat,

Mitraliere scuipă foc și jar.

Nemții mor, iar și iar,

Însă până și vânătorii devin vânat. 

Doi câte doi, eroii tot mor,

Sub umbra schijelor ce zbor,

Strigând surzilor prin șuiere de tun,

Murind, ca tot ce-i bun.

Dar sub dealul lui Ignat,

Nemții covor de sânge tot se fac.

Mitralierele tot scuipă jar,

Din eroi a rămas doar un deget,

Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.

Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:

"Morții în poziție de tragere! Executarea!"

Spune-mi draga mea.

De ce totul e așa? 

De ce azi și acum,

Nu mai suntem împreună ?

Te-am iubit prea mult,

Cum sufletul meu a cerut.

Cu iubirea am greșit,

Și pentru asta mult am suferit.

În inimă îmi rămâne al tău nume,

Cât voi trăi pe această lume.

(Din punct de vedere al bărbatului )

Z.A.

Iubirea-n suflet ți-am purtat

tu, spunându-mi să-ncheiem

și amintirile doar de uitat

chiar și de existență dacă vrem.

De continui, n-are rost

decizia singur ai luat,

Ai fost și ești un fost,

un om ce n-a evoluat.

Nu ți-aș fi răpit prea mult din viată, 

Doar două secunde, să-ți spun că te iubesc 

Și cum în amintirea ta îmi doresc să putrezesc, 

Doar că e întuneric si gândul e în ceață. 

Mi-am permis să fur momente doar ca să te privesc 

Și cum „dulceață” era alintul meu firesc, 

Dar nu mi-e dor, de clipele deja înfipte în trecut. 

Ci doar regret că după tine am rămas tăcut. 

Mi-ai luat și glasul și privirea 

Mi-ai luat și capul să mă pierd cu firea, 

Să mă târăsc, spre al naibi tărâm al fericiri 

Dar mă agăț in spini toxici ai iubiri. 

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

De trecut eu mă dezbrac ,

Adulmecând torentul 

Cu viitorul mă îmbrac,

Cutreierând prezentul.

Anii mei se scurg,

Cu răsunet mă străpung,

Risipiți în amurg

Din urmă nu -i ajung.

Mă privește din oglindă 

Chipul de demult 

Și ploaia rece udă 

Obrazul meu adult.

Parcă ieri creșteam

Cu pletele in vânt;

Matur, să fiu tânjeam 

Pe aripi de avânt.

Aș da clipele rămase 

Copil să mai colind 

Tinerețile frumoase,

Bătrânețea, ocolind...

Tălpile-ţi goale strivesc

Nisipul de aur

Al timpurilor străvechi,

Iar trupul de carne-aburindă

Dansează, vehement,

În lumina perfidă a lunii.

Şi marea se ridică

Peste sinele-ţi încins

Şi te scufundă

În adâncurile de nepătruns

Ale vieţii din tine.

Refluxul se-ntoarce

Cu raze de cuarţ

Ce-ţi scaldă trupul

Surghiunit de secetă.

Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute

E doar un mit în tine...

Albastru pătat

Iarba creste

Cerul a uitat

Verdele pălește

Florile se-nchid

Vântul nu bate

Culorile se sting

Pământul se zbate

Foșnetul e mut

Sămânța nu cade

Zumzet pierdut

Adio, decade

Adio, decade

Adio, minut

Este a ta chemare

Sfârșitul a început

Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine

- Referitor la care nu pot decât sã sper -

Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,

Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.

Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,

Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...

Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!

O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.

La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.

Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...

Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:

A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!

Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,

Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;

Scãpat pe totdeauna din recile caverne,

Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...