Horoscop

Am fost in Rai acum o zi.

Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,

iar eu nu am putut să-L refuz.

Am luat trenul de la ora 5,

în speranța de a sta cât mai mult acolo,

poate de a face și niște fotografii.

Dar mi-am uitat telefonul.

Tot drumul m-am gândit la această invitație,

și cum de El m-a ales pe mine.

Când am ajuns,

mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.

Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,

pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.

M-a poftit înăuntru,

și am băut ceai, stând turcește,

pe un nor.

“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.

“Rea.”, i-am răspuns.

Ore în șir, ziceam eu,  i-am argumentat de ce,

și când l-am întrebat cât este ceasul,

mi-a spus că au trecut milenii.

Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.

Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.

Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.

Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.

Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.

Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

Atunci când privești în zare,

Sufletul se-mpreună cu marea.

Și când totul este o simbolizare,

Se aprinde-n gând chemarea.

Lași să plutească visarea

Chibzuind la fapte îndelung,

Și-ți controlezi nepăsarea

Asupra clipelor care străpung.

Un zbor de pescăruș, apropiat

De valurile stării ce se-agită,

Sunetu-i calm te trezește din visat

Și inima-ți puternic palpită.

Un imbold în esență îl cauți

Să-nvigorezi întreaga simțire.

Și asemeni unor selenauți

Dorești să găsești însuflețire.

Râzi nebună viață,

Râzi de fericire.

Râzi nebună viață,

Râzi de clocotire.

Este-al vieții dar

Plin de desfătare.

Este-al vieții har

Plin de căutare.

Să dai mâna cu viața

Îți dăruiește în mosor ața.

La fel ca și-o cadână

Dorești ca să rămână.

De nu te ții de viață,

Totul devine ghiață.

Te lasă, te-abandonează

Și-n cale totul îți frânează.

Așa sfârșește individul

Cu sfânta, dulce viață,

Pământul înghițindu-l,

Rupând-ui-se firul de firavă ață.

Luciul stins al ochilor

În care se reflectă,

Ca într-o oglindă perfectă,

Suferința anilor.

În suflet puternic se zbate

Dorința de a fi împlinit.

Fericirea nu-i decât mit

La care spiritul nu mai răzbate.

În minte, un val de gânduri

Dau buzna, năvală,

Și țin sub nicovală

Fruntea-mi cu mii de riduri.

Nici o fărâmă din tine

Nu poți s-o mai lași iar rănită.

Nici aspru de ceruri lovită,

Căci scut ți-e dorința de bine.

O mantie de vise croiești

Cu fir din mosorul vieții,

Cu o nuanță a tinereții,

Și ai forma la care gândești.

Torente de cuvinte

Ce tumultos îmi vin în minte,

Înșiruite sunt în gânduri,

Lăsate-s în amurguri.

Obosite încearcă o frază,

Punând o cratimă de pază.

Din frământări apare o dilemă.

Este bine sau devine o problemă.

Este gândul mult prea iute,

Creând momente mute,

Sau poate ai doar sentimentul

De a nu spune nimic este totul.

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie noanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.