Zbor de pescăruș

Ființa plăsmuită din noroaie,

Fără de inimă și fără de creier,

Crescută din apa de șuvoaie,

Gândirea-i mai mică de-un greier.

O nebuloasă enormă are-n minte,

Urzeală, intrigă și răutate,

Folosind amalgam de cuvinte

Cu care duce viața pe mai departe.

False păreri față de spirite.

Culege fără limite, minciuna,

Pe care-o îmbracă în haine poleite

Unde are culcuș cald, ura.

Ura față de cei cu credință,

Pizma pe cei cu idei,

Frica de cei cu voință,

Îndoiala de cei cu un temei.

Să îndepărtăm creatura aceasta!

Pătrundă lumina-ntre flori.

Să nu ne mai aducă năpasta

Rămășițe care dau fiori.

Nu ma proclam rudă cu vreo maimuță

Sunt semizeu, cu o faurire promptă

Creat sa aduc adevarul pe-acest pamant

Ca s-aveti voi motiv sa ma bagati in mormant

Si-am sa lupt pan' la utima picatura de sange

Doar ca sa ai dreptul sa ma contrazici pe mine,

Pana vom ajunge la Tronul Hetimasiei,

Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.

Bestialitatea lumii m-a dărâmat,

Mi-a tăiat aripile în plin zbor,

A furat bucuriile ce mi s-au dat,

Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.

Zelul şi pasiunea mea nebună,

Vraja demonică ce am consumat-o,

Pentru a deveni o făptură mai bună,

Groteasca lume, mi-a spulberat-o.

Elanul şi ardoarea ce am risipit,

Pentru a deveni un individ strălucitor,

De otrava lumii a fost înghiţit,

În infinita-mi durere cu-n glas rugător.

Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,

Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,

Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,

Ca lumea să piardă puterea asupra mea.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Oh suflet drag, 

În poze vechi mă uit

Regăsind un zâmbet blând

Inocent- radiant 

Care pe chip înflorea

Și rad ,mă amuz 

Cum timpul este cel mai mare dușman

Și totodată cel ce te susține 

Zâmbetul de copil

Împietrit este acum 

Rigid și casant

Masca o porți

Chiar de te ustură

Și răsuflarea ți-o taie

Așa trăiești

Marioneta propriului univers

În care tu ai creat 

Atât păpușarul cât și scenariul

Recuzita cât și simtiriile

De sfori vrei să fi tras

Tarat și apoi lăsat 

În abis căzut 

Până te întreb : 

Când vrei sforile să le tai 

Și masca să o spargi? 

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Poate că azi nu sunt atât de sigură,

Cum ieri am fost perfect convinsă,

Că mâine nu voi mai fi singură

În lupta vieții, care părea învinsă.

Principalele simboluri ale vieții,

Apa, aerul, pământul și focul

Sunt elemente necesare tinereții

Ca să croiești bătrâneții cojocul.

Filozofia tuturor trăirilor noastre

Își lasă amprenta dedicatoare

În gândurile și inimile noastre,

Liniștitoare și binefăcătoare.

Filozofia zilei ne cuprinde

Și gândirea ne surprinde.

Analizăm fapte și expresii

Și ne întrebăm dacă-s impresii.

Totul se afundă în nevoit

Și ce oare drum este croit?

O cale ușor de hoinărit

Dar apoi greu de cântărit.

Atenți la multe evenimente

Ce trezesc tot felul de sentimente,

Abandonăm din start tabloul

Fiindcă ne influențează fiasco-ul.

Dorim ca alții să ne ajute,

Puterea lor să ne-mprumute.

Dar oare noi nu putem

Să arătăm cine suntem?

Abili în gânduri și creații,

Răzbind prin grele situații,

Ne ocrotim tradițiile-n viitor

Ce îl sperăm strălucitor.

E umbra ta iubite și nu te văd.

Și-aș vrea nespus să te revăd.

Să-ți spun cât de iubesc

Că am un dor de tine nebunesc.

Și mereu să ne îmbrățișăm,

Pe alei să ne furișăm,

Duși de un gând sublim

Și împreună veșnic să iubim.

La bătrânețe aș vrea să fim

Aici, tot la fel să ne iubim.

Să admirăm flori de salcâm

Tot aici pe acest tărâm.

Întoarce-te din neant la mine,

Trecutu-ți să nu mai pomine,

Și vei afla că-n veci, tu plecând

Poți vedea ce ai lăsat plângând.

O desfătare în serile lungi,

În clipele de relaxare,

Cu ochii minții să ajungi

Și să asculți freamăt de mare.

O liniște lăuntrică se naște.

Curând vei adormi visând

Un câmp cu un căluț ce paște

Și mii de fluturași zburând.

Lumini strălucitor aprinse,

Se-ntrezăresc la orizont.

Nouri albi și stele sunt cuprinse

Într-un dans dumnezeesc.

Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.

Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,

Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,

În numele neamului în Eternitate.

Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,

Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu

Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,

Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

De milenii, natura și-a păstrat proprietățile

Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,

Dând oamenilor fericire și susținând viețile,

Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.

În  miresme înzecite și culori nemărginite

Au fost create minunății ce dăinuie,

Mărturii ale existenței planetare zidite

În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.

Nu mai doresc privirea,

Nici gândul să mi-l porți.

Imagini ireale

Ce le aștept ca sorți.

Pătrund ca într-o sferă

Pe care n-o cunosc,

Și sentimente surde

Dintr-o durere nasc.

Ardoarea vieții, falsă,

Creată prin minciună,

Nu va putea aduce

Speranței o lumină.