Masca ce Nu Acoperă

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea 

Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir

Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea

Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu

Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus

Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare 

Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis

Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate 

Lumina apusului era o explozie de culori roz pal, metamorfozând cerul într-o picătură etereală ce se scurge în tabloul edenic al vieții noastre, care ne învăluiește în grația divină a amorului. Adierea serii, dulce ca un susur al zânelor, ne mângâia pielea, aducând cu ea arome paradisiace și promisiuni de veșnicie

Fiecare sărut pe buzele tale era o constelație de stele, o simfonie de dorințe ce dansa pe firmamentul cerului nostru interior

Sub cerul roz, noi doi eram imortalizați într-o capodoperă a iubirii, unde fiecare atingere era o pensulă delicată, trasând arabescuri de pasiune și tandrețe. Inimile noastre, două flăcări gemene, băteau la unison într-o armonie perfectă, creând o melodie sublimă a sufletelor îndrăgostite

Fiecare clipă petrecută împreună devenea o odă scrisă de mâna destinului, un vers ce intona despre fericire și împlinire În brațele tale, timpul se transforma într-o iluzie, iar noi pluteam într-un ocean de euforie, mângâiați de adierea blândă a serii și de sărutul veșnic al iubirii noastre

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?

Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?

Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?

Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.

Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba  te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă

Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "

Nici nu mai știu ce vreau și... nu mai știu să vreau...

Nici cale n-am de mână să te iau...

Nici soare și nici gânduri și nici ploi, 

Nici lacrimi răzlețite-acum pe foi...

Nimic din tot și ... totul din nimic...

Doar frunze vechi dintr-un potir mistic,

Și-un drum pustiu prin arzător cuptor...

Atât!... și un fior de dor...

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Tremur și privesc în gol,

Greșelile din trecut mă omoară,

În teatrul vieții am cel mai inutil rol.....

Nu pot să-mi dau sens vieții,

Nu pot s-o fac fără tine,

Mi-am umplut de sânge pereții,

Blocat pe aceiași amintire......

Mi-am amintit cât de mult ți-am greșit,

Câte lacrimi ai vărsat din cauza mea,

Te rog să nu regreți că m-ai iubit,

Chiar dacă toate-s doar din vina mea........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Privesc în ochi un monstru,

Care plânge și regretă seară de seară,

Greșelile din trecutul nostru........

Mă uit în oglinda spartă de aseară,

Toată cioburi, plină de sânge,

Viața-i dulce dar mai mult amară,

Copilul din mine veșnic plânge.....

Iau un ciob din oglinda spartă de aseară,

Fără să clipesc mi-l înfig în piept,

Lumânări vor plânge cu lacrimi de ceară,

Că te las în urmă e singurul regret.........

Tac...tac...mă doare,

Tac tac...e mult prea departe,

Acopăr ochii cu palmele

Nu las razele să pătrundă  

Le privesc cu ochii miciți

Printre frunze de salcâm  

Zâmbesc în sinea mea  

Îmi place, dar nu recunosc  

Să simt căldura, mângâierea  

Îmi umple sufletul,

Îl intoarce pe dos

Refren:

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune.....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?                    

Sufletul este ca ceața

Vapori fini de speranță

Se risipesc în urma ta

De privești în mintea ta 

Numeri pașii ce au trecut  

Le vezi amprentele, afli secretele  

Refren:  

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?

Încercăm a distinge  

Ce e realitate sau iluzie  

Aproape că-ți dorești să nu afli  

Durerea te va frânge  

Și oricât ai încerca  

Nimic nu vei mai strânge  

Bucățile sunt peste tot  

De vânt purtate peste plopi  

Refren (x2):

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?......cu palmele?

Am trecut azi pe lângă un străin, drag...

li stiam fiecare gest ce urma să I facă,

li știam si vinul preferat

... Privirea lui sufletul încă îmi săgeată 

Am trecut azi pe lângă un străin, ciudat..

Am schimbat câteva priviri,

Și am realizat că nu I-am uitat,

Pe acel străin ramas in  amintiri.

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.

Știu că ești aici, citind aceste rânduri 

Urăsc că-mi ești mereu în minte pierdut în gândurile mele 

Precum un vers dintr-un cântec 

Zău că aș avea nevoie de un descântec 

Prezența ta mă bântuie ca o fantasmă 

Aș da orice să nu-ți cad în plasă.

Mă simt folosită, aruncată ca pe o cârpă 

Lăsată deoparte 

Dar încă te port în gând în fiecare noapte 

Fiecare fărâmă din mine te vrea 

Chiar dacă știu că asta înseamnă pieirea mea.

M-am trezit din visare, cu pasii pe pământ 

Aș fi vrut să cred că am însemnat ceva, dar nu cred niciun cuvănt.

Deși am vorbit, nu știu cine ești 

Un chip ascuns sub mască, de-o nepăsare grasă.

Și totuși, mi-e dor , e ciudat recunosc 

De cum te străduiai să pari interesant 

Singura seara și caramelele amare 

Ceva atăt de mic... dar parcă nu dispare