Hoinar fără acasă

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire 

Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate 

Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii 

Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești 

Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om 

Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum

Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi

Însă el, ne vede și simte sufletele 

Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...

Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Într-un colț al nimicului, un zeu mic își scutură palma.

Degetele lui sunt clepsidre întoarse, nisipul curge invers,

o galaxie cade și se ridică dintr-un strigăt mut.

Universul e o închisoare de lumină,

iar barele sunt făcute din întrebări fără răspuns.

Pe marginea vidului, doi sori joacă șah cu stelele moarte.

Unul râde, dar râsul lui e o spirală de timp,

înghițind umbrele ce curg pe podeaua infinitului.

Celălalt tace. Dar tăcerea lui scrie poeme pe pielea

asteroizilor care explodează în apocalipse mici,

doar pentru plăcerea unui moment de haos pur.

Și tu, cititorule, ești o celulă

într-un plămân cosmic care respiră întuneric.

Inspiri universuri, expiri coliziuni.

Între coastele tale, gravitația cântă o melodie

pe care doar găurile negre o înțeleg:

"Suntem capcanele iubirii ce se sparge pe sine."

Într-un colț de eternitate, o frunză de lumină cade.

Dar nu atinge niciodată pământul.

Căci pământul e un mit inventat de suflete,

iar sufletele sunt iluzii ale fotonilor prinși în bucle.

Ce e poezia asta? Tu întrebi.

E un fir de praf care și-a dorit să fie Dumnezeu.

Și-a învârtit sinele în cercuri, în cercuri, în cercuri,

până când a creat o oglindă.

Iar în oglindă era totul.

Dar totul nu era nimic.

Și din nimic, o altă palmă s-a întins,

scuturând iarăși timpul ca pe o minge.

Universul începe din nou,

dar tu n-ai să știi vreodată

că ești doar un ecou al unei idei

uitate.

Iubirea nu-i un vis ce trece,

nici vânt ce uită să mai bată,

e râu ce-n pieptul tău se-apleacă

și sapă-n stânci fără să sece.

E foc ce nu-ntreabă dacă poate,

arzând și palme, și destine,

dar cine-n flăcări nu se zbate

n-a fost iubit pe deplin bine.

Iubirea nu e doar lumină,

e și furtună, și tăcere,

e dor ce mușcă și alină,

e drum ce-și cere înviere.

Căci cine-a fost iubit odată

rămâne veșnic împărțit—

o parte-i stea ce stă de pază,

o parte-i rană ce-a iubit.

M-a durut.

M-a durut atât de tare

încât nimeni nu mă mai recunoaște,

Nici la înfățișare, 

Nici la mentalitate.

M-a durut atât de tare,

Încât acum nu mai simt nimic.

Nici emoție,

Nici vise,

Nici trăiri fără sfârșit.

Ne-am întâlnit

Ne-am conectat,

Cu iubirea-n suflet am rămas.

Te-am căutat, căci te-am pierdut

Într-o seară la apus.

M-a durut 

Și n-am să uit.

Cu tine-n sânge, fiecare clipă tăcută

Se face strigăt în gând

Fără ecou, fără ieșire, doar un strigăt blând...

Cu tine-n sânge dorm puțin,

Trăiesc pe jumătate și totuși,

În fiecare vis te mai aleg încă o dată,

Sfârșind singură, în povestea noastră întunecată.

Încă te iubesc, și asta face ca totul să doară și mai tare

Am sperat că voi fi o prioritate în viața ta

Dar de prea multe ori m-am simțit

lăsată la urmă,

în timp ce tu alegeai altceva, pe altcineva.

Am tăcut, am înțeles, am așteptat.

Dar așteptarea asta m-a golit pe dinăuntru.

Nu-ți port ură, dar nici nu mai pot continua așa.

Nu vreau să te forțez să alegi între mine și persoanele tale dragi.

Vreau doar să fiu aleasă de bunăvoie.

Și dacă nu sunt, atunci e timpul să mă aleg eu pe mine.

Îți mulțumesc pentru toate momentele frumoase.

O parte din mine o să te iubească mereu.

Dar nu mai pot rămâne într-un loc în care mă simt rău mereu.Adio.

De ce îmi este așa de dureros pe suflet?

Că plâng cu lacrimi de sânge,

Am săpat cuiva groapa,

și singură în ea am căzut,

Sunt prea rea și am meritat 

Durerea să o simt,

Lacrimile să-mi curgă un râu,

Mă cert, mă sfădesc,

Și caut eu veșnic ceva,

Și din cauza caracterului meu, 

Sufăr și eu și ceilanți

Mă doare-n suflet, 

Din cauza cuvintelor spuse 

Nu la timpul lor.

Mă blestem singură pe mine,

Că trăiesc, și respir

Mai bine e poate să mor,

Să fiu în rai,

Să-mi văd ziua înmormântării,

Și sicriul meu ,unde

mâinele îmi stau una peste alta,

Buzele rosii,și reci,

Iar eu într-o rochie îmbrăcată.

Și în liniște să mor,

Nimeni să nu mai  știe.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

Privesc la cerul plin de nori,

Și ploaia bate-n geamul meu,

Te-aș mai chema de mii de ori,

Dar drumul tău e tot mai greu.

Ai fost o rază de lumină,

În lumea mea de gri și fum,

Acum ești doar o rană plină,

Ce sângerează-n lungul drum.

De ce-ai plecat fără cuvinte?

Lăsând în urmă doar tăceri,

Doar amintirea mă mai minte,

Că te întorci de nicăieri.

Îmi plânge sufletul în noapte,

Și inima se strânge tare,

Aud a tale dulci șoapte,

Dar e doar vântul în depărtare.

Rămân cu dorul, grea povară,

Și cu iubirea ce s-a stins,

O flacără ce-a ars o vară,

Și iarna grea acum a nins.

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat

Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății

Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim

Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima

Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu