Unde?

Cum e să cânți 

Privind frunzele cum coboara

Pe patul sufletelor moarte

Si cum chipurile lor grăbite 

Lasă in urmă lacrimi

Curgând, fierbinte...

Cum e să cânți 

Lovind podeaua albă 

Cu tălpile prăfuite și ude de atâtea drumuri.

Cum e să cânți 

Asteptand ca cineva, cândva, să te audă 

Si sa ți se alăture, plângând?

Tu, ochi albaștri, muritor 

Ce vezi în asta seară?

Cand ploaia veșnicilor nori

Ti-a dat în brață o fată...

Cum o numești și cum o cânți?

Uitand parca de tine...

Si ochii ei care te plâng,

Te ascund cu greu de mine.

Caci doar ei știu ce ai făcut,

Cu mâini curate la apus,

Si cat de mult ți ai daruit

Vietii, petale, speriat.

Dar nu de ea, de noi, de ei

Ci doar de tine și de zmei..

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.

noi, condamnații la iubire

ne-am despărțit unul de altul,

cine face acum saltul?

și se predă cu mâini rănite 

în brațele unui bolnav,

ce așteaptă pe nesimțite 

să simtă pentru prima dată 

ceva pur, de care noi

de multă vreme ne-am lepădat. 

nu-mi aduc aminte 

dar mi-ai promis ruine,

mi-ai spus că numai praful

mă va face să disper

de a ta prezență

sufocătoare. 

mi-am închis ochii și am strigat

că tu nu poți lăsa dezastru

și urma ta îmi va rămâne 

doar o amintire, spintecătoare

ce mă va amăgi mereu.

căci tu mi-ai fost doar libertate,

și muză în fiecare vers

de a ta iubire ce mă arde,

când vorbele se risipesc.

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Mă caut pe uliți de suflet,

prin lumini care trec fără urme.

Am mers prin noroi,

am mers prin mine.

Nicăieri nu-i pământul de-apoi.

"Acasă" poate nici nu e un loc.

Poate e doar felul în care taci

și totuși rămâi intreg,

fără să mai chemi cerul în ajutor.

Poate-i o privire,

Poate atingerea care nu spune nimic

și, tocmai de aceea, spune tot.

Am obosit să caut în drumuri străine,

In case care nu mă cunosc.

Sub greul tăcerii, 

am simțit o mișcare de aer:

un gand ce se intoarce acasă.

Și m-am oprit.

Nu mai aveam unde.

În piept era liniște,

În liniște, un fel de iubire,

În iubire, eu

Și, în mine, acasă.

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Un joc e joc,

Focul e foc,

Dar ziua e ziua,

Și așa o să fie.

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Îți curge seva frumuseții-n vene
Si strălucești cu aripile-ți terne
De parc-ai fi un nefiresc delir,
Te-înalți și te cobori în visuri inutil.

O strălucire vie a purei dimineți
Si noaptea o săruți cu a durerii gheți
Suav și fraged, cu chipu-ți insipid,
Te-ai transformat din rece în veșnic colorit.

Nu vei trăi magia eternei tale vieți
Căci ploile vor pune pe tine a lor ceți
Si din coconul mârșav din care ai fugit
Te vei întoarce iarăși pe pământ obosit.