În fața oglinzilor sparte

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

Sub piele, unde nu ajunge lumina,

Rănii ce dor își croiesc rădăcina.

Nu le vezi, nu le știe nimeni, nici eu –

Dar acolo mă mistuie ca un foc mereu.

Ați vrut să mă-nvățați tăcerea,

Dar tăcerea mușcă,

Ca un lup ce sfâșie cerul

Când nu mai poate duce durerea.

Strigați la mine – dar glasul vostru

Nu-i decât ecoul unui timp bolnav.

Mă bateți cu umbra rănilor vechi,

Mă învăluiți în haine ce nu-s ale mele.

Vreau să vă spun că doare,

Că port în piept toate viețile

Pe care n-ați îndrăznit să le trăiți,

Dar mâinile voastre îmi astupă gura,

Și tăcerea devine un alt fel de strigăt.

Nu cer milă, nici izbăvire,

Dar vreau să știți că sângele din rănii ce dor

Nu e doar al meu, e al vostru.

Și curge tăcut, prin generații,

Până când cineva

Va avea curajul să-l spele cu lacrimi.

Eu sunt vocea rănilor voastre,

Oglinda în care nu vreți să priviți,

Dar știți că acolo, în fundul adâncului,

Tot ce doare poate fi oprit.

Rănii ce dor nu se vindecă singure.

Eu le port pe ale mele și pe ale voastre –

Dar vă întreb, în șoaptă,

Nu vreți să-mi lăsați mâinile libere

Să le închid, să le curăț, să le las în urmă?

Rănii ce dor cer iubire,

Dar tăcerea voastră le hrănește cu venin.

Eu trăiesc, părinți, și e prea mult pentru voi,

Dar poate că, în taina acestei vieți,

Prea multul meu e vindecarea rănilor noi.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Într-o pădure fără margini, mă plimb,

Unde copacii-s făcuți din oasele mele,

Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,

Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”

Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,

Sap șanțuri adânci în carnea speranței,

Fiecare zi o arunc în adâncuri,

Pământul mustind de visuri strivite.

Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,

În atelierele gândurilor mele plumburii,

Eu, fierarul blestemat al propriului chin,

Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.

Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,

Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,

Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,

Privirea-i e oglinda în care fug.

„De ce sapi, omule?” mă întreabă,

Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.

Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,

Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.

Și-n acea clipă, groapa se-nchide,

Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.

Săpătorul adoarme, uită lopata,

Dar mâine va veni cu o nouă ispită.

Oare, cândva, voi construi o scară?

Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,

Un Minotaur ce se vânează pe sine,

Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,

De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,

Când eram totul, și tu, univers,

Iar iubirea noastră scria propriul vers.

Erai atât de aproape, la un pas de suflet,

Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,

Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,

Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.

Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,

Fiecare clipă lângă tine era un infinit,

Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,

Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.

Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?

Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?

Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,

Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.

Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?

Oare toate jurămintele au fost doar venin?

Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,

Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.

Mi-e dor de noi, de râsul senin,

De zilele-n care iubirea era un festin,

Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,

Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.

Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,

Să-mi spui că încă în taină mă iubești,

Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,

Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.

Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?

Când drumul spre tine pare acum nebun.

Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,

Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Mă uit atent în jur, nu pot să cred

Că e din nou final și început de an,

Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb

Sunt zilele mai scurte, decât știam?

Văd peste tot mulțimile-n mișcare

Și cum unii pe lânga alții trecem,

N-avem timp de vreo îmbrățișare

Nici cu acei pe care îi cunoaștem.

Străini am devenit în țara noastră

Și nu mai suntem hotărâți români,

Am devenit ca florile din glastră,

Ce se usucă făra apa, de la stăpâni

Venim acasă din lumea-ntreagă

Pe unde noi familii, ne-am făcut,

Să trecem pe la rude și ființa dragă

Care cândva pe toți, ea ne-a născut.

În țară revenim mai rar de sărbători,

Cu daruri multe și încarcați de dor,

Dar am uitat de-a noastre trei culori,

De sângele și holda sub cerul fără nor.

Avem  în suflet multă recunoștința

Pentru a noastră țară românească,

Și-n inimă purtăm o aprigă dorință

Ca nația română, să se trezească.

Grăbiți suntem și timp n-avem

Pentru o faptă bună pe pământ,

Cu toate că simțim și ntelegem

Că toți vom fi chemați la...Sfânt.

Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte

Să semănăm iubire pentru-a culege,

Din pomul vieții unde-am pus fapte

Că viața trece și coasa uneori....alege!

Ți-e poftă de ceva răcoritor,

Care seamănă izbitor,

Cu un cocktail cu mai multe arome,

Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,

Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,

Că de această dată,

Să comanzi ceva ce nu te îmbată.

Mergi la tejghea puțin tristă,

Dar în același timp foarte realistă

Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine

Și o limonadă să se mai combine

Acele arome fructate,

Din paharele deja pătate,

Ești încântată

De comanda deja ridicată,

Te așezi la o masă,

Te simți fix ca acasă,

E firesc, doar stai la terasă,

Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",

Ce până și limba ți-o vopsește albastră,

Dar îmbinarea gingașă a fructelor,

Produs al recoltelor,

Te lasă fără cuvinte,

Cine spune că această băutură nu este bună minte,

Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi

Te îndeamnă să mai rămâi.

Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,

Ce înoată toate înconjurate

De acel suc delicios,

De un albastru ca al cerului ploios,

Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,

Care, pe deasupra, mai este și dietetic,

Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,

Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.

Înghit din nou pastile pentru viață,

Îmi pare bine că nu mai vreau pe ață,

Mi-a bagat in surlă o buca' de sârmă,

Imi statea intre coaie, drept ca o râmă,

Nu e vesel cand prostata-i răcită,

Nici n-ai vrea sa ți-o înghită,

Nici n-ai vrea pe una in genunchi,

Nici n-ai vrea bere în rinichi,

Turmentat ocazional de vară,

Ma mândresc ca nu sunt o povară,

Nici gunoi, nici praf, nici nimeni,

Bubu se trezește numai vineri,

Papucii rupti, deatâta mers într-una,

De la vorbă-i obosită gura,

O juma' de inimă, putrezit rămasă 

Poate m-oi indragosti... în altă viață!

Până când iubesc doar spirtul,

Da baut, jumate e ca sfertul,

Incet si încrezut înnebunesc,

Doar asa pot sa ma reunesc,

Putrezesc intens ochii în Tartar,

Si iar arată minus pe cântar,

A mai veni oare vara-n suflet?

Sau doar niște viespi în ștrudel?

Mahmur ma clatin noapte-n zi,

De la vin aiurea, oi putrezi,

Mai cer de la cineva una-n bot,

Căci de azi până maine, nu mai suport.

Aș vrea să cred ,

Că mă asteaptă încă 

Căsuța mea din luncă .

E tristă și tăcută ,

Cu ușa încuiată ,

Și lacătul pe poartă .

Perdeaua din fereastră

Ascunde-n ea lumina

Ce intra în casă

în zilele de vară .

Am flori ce râd în geam ...

Si fructe dulci in ram .

Zorele și zambile ,

Lalele , trandafiri ,

Iriși , liliac

Crescute cu mult drag ;

Prietenii de-o vară ,

Meri , caiși , gutui ,

Vișini și cireșe coapte .

Seri și nopți cu lună plină

Greieri , licurici prin iarbă

Magia nopții de vară .

Am un cățel și o pisică ,

În căsuța mea cea mică .

                    T.A.D.