Ștrudel cu viespi
Înghit din nou pastile pentru viață,
Îmi pare bine că nu mai vreau pe ață,
Mi-a bagat in surlă o buca' de sârmă,
Imi statea intre coaie, drept ca o râmă,
Nu e vesel cand prostata-i răcită,
Nici n-ai vrea sa ți-o înghită,
Nici n-ai vrea pe una in genunchi,
Nici n-ai vrea bere în rinichi,
Turmentat ocazional de vară,
Ma mândresc ca nu sunt o povară,
Nici gunoi, nici praf, nici nimeni,
Bubu se trezește numai vineri,
Papucii rupti, deatâta mers într-una,
De la vorbă-i obosită gura,
O juma' de inimă, putrezit rămasă
Poate m-oi indragosti... în altă viață!
Până când iubesc doar spirtul,
Da baut, jumate e ca sfertul,
Incet si încrezut înnebunesc,
Doar asa pot sa ma reunesc,
Putrezesc intens ochii în Tartar,
Si iar arată minus pe cântar,
A mai veni oare vara-n suflet?
Sau doar niște viespi în ștrudel?
Mahmur ma clatin noapte-n zi,
De la vin aiurea, oi putrezi,
Mai cer de la cineva una-n bot,
Căci de azi până maine, nu mai suport.
Poems in the same category
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
...un vis mi-a spus!
Anii vin și mulți se-adună
Și îi simt că-s grei în cârcă,
Sunt ca un colac cu roadă
Bat în cracă, nimic nu pică.
Repede mai trece vremea
Ieri un tânăr și-azi bătrân,
Doamne spune că se poate
Bătrânețea să-mi amân.
Sau lungește puțin clipa
Când pe lume-s fericit,
Sau te rog fă-o mai mică
Când sunt trist și necăjit.
Acum aștept un răspuns
Poate-l voi primi de Sus,
Din înalt, din cerul Sfânt
Chiar de la Domnul IIsus.
............................
După-un timp un vis mi-a spus
Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,
Dar te-ndemn fă-ți viața faptă
Să devii când pleci...nemuritor!
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Cineva...
Mi-a spus astăzi cineva, că am ochi blânzi
Și că zâmbetul imi colorează chipul frumos
Eu mi-i simțeam atât de încețoșați și triști
Iar zâmbetul... mă costă dublu, căci sufletul mi-i lăcrimos...
Și gândul mi-a fugit la tine pentr-o clipă
Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt frumoasă!
...Păcat că din al meu dor doar ai făcut risipă
Și ai plecat, lăsându-mă neputincioasă...
Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt ca o păpușă
Și te credeam căci o spuneai așa frumos!
...Păcat că la final m-ai pus pe tușă
Vorbindu-mi tot mai rar și sentențios...
Mi-a spus astăzi "cineva", să mi te uit odată
Să nu-mi mai pese de povestea asta... prost terminată
Am ridicat ochii din pământ într-o clipită
De data asta eram doar eu... cea din oglindă...
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
...un vis mi-a spus!
Anii vin și mulți se-adună
Și îi simt că-s grei în cârcă,
Sunt ca un colac cu roadă
Bat în cracă, nimic nu pică.
Repede mai trece vremea
Ieri un tânăr și-azi bătrân,
Doamne spune că se poate
Bătrânețea să-mi amân.
Sau lungește puțin clipa
Când pe lume-s fericit,
Sau te rog fă-o mai mică
Când sunt trist și necăjit.
Acum aștept un răspuns
Poate-l voi primi de Sus,
Din înalt, din cerul Sfânt
Chiar de la Domnul IIsus.
............................
După-un timp un vis mi-a spus
Fiule, nu te-amăgi, ești muritor,
Dar te-ndemn fă-ți viața faptă
Să devii când pleci...nemuritor!
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Cineva...
Mi-a spus astăzi cineva, că am ochi blânzi
Și că zâmbetul imi colorează chipul frumos
Eu mi-i simțeam atât de încețoșați și triști
Iar zâmbetul... mă costă dublu, căci sufletul mi-i lăcrimos...
Și gândul mi-a fugit la tine pentr-o clipă
Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt frumoasă!
...Păcat că din al meu dor doar ai făcut risipă
Și ai plecat, lăsându-mă neputincioasă...
Mi-am amintit când îmi spuneai că sunt ca o păpușă
Și te credeam căci o spuneai așa frumos!
...Păcat că la final m-ai pus pe tușă
Vorbindu-mi tot mai rar și sentențios...
Mi-a spus astăzi "cineva", să mi te uit odată
Să nu-mi mai pese de povestea asta... prost terminată
Am ridicat ochii din pământ într-o clipită
De data asta eram doar eu... cea din oglindă...
Other poems by the author
PUNCT?
Te uiți în jur, pe toți îi doare,
Durere-adâncă, inimoasă.
Toți vor înțelegere, da' tare,
Dar să știți, mie nu-mi pasă.
Ajungi sub pietre și sub mare,
Ciudat e gândul despre moarte.
Ferit de clipa la oricare,
Te pomenesc numai aparte.
Adânc, în cap, un cuget strigă:
„Cum ar fi dacă pun punct?”
Vrei chiar tare, dar ți-e frică...
Lasă, mâine mă arunc.
Lumea bețivului
În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,
un poet scuipă foc peste vise străine,
cu barba nespusă și ochii de drac,
înjură tăcerea și viața, stând pe ac
de păcate strivite sub ghetele goale
ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare
Bea spirt din pahare făcute din plâns,
îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,
într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,
el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”
Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,
când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.
Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,
scrie despre sânge, despre pulă și bar,
despre mama obosită și tatăl dispărut,
despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.
„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,
da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”
I-a fost călcat sufletul sub bocanci,
a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,
dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze
în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.
„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,
eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”
Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,
el visează o lume ce geme și schimbă,
e drac și e sfânt, e poetul pierdut,
cu rima în sânge și cerul tăcut.
Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,
știe: adevărul nu vine din șoapte.
Sanatoriu cu jacuzzi
În incinta curvelor din sanatoriu
Arunc in dulap aroma de doliu
Ma dezbrac lent si erotic
Sa ma admire precum un narcotic
Femei frumoase si stranse la burtă
Striga de bine si de dragoste urlă
Sunt iubite, se scalda in decadance
Le curge după tânărul student
Milele de cicatrici ma ating
Precum un melc la urechi ma ling
Se dau jos mai in genunchi
Și-mi fac placut la rărunchi
Мальчик
Хороший, воспитаный мальчик,
Делает вид, что ему грустно,
Порезал руку о бокальчик,
Кровь грязная, но сука вкусная.
Сон на кровати, как на гвоздях,
Не умею ни любить, ни отдавать,
Детская улыбка застряла в пузырях,
Хочу рассвет на балконе встречать.
Не ловить больше психозы,
Жить нормально и тихо,
Начать писать прозы,
И больше не найти выход.
Страсть ломает мне пальцы,
Руки уже дрожат от страха,
Не жить как скитальцы,
Быть спокойным как лицо монаха.
Звёздочка
Кремни, черти и баяны,
Затупили разум пьяный.
Вдоль бермудский треугольник,
Переплыл на третий вторник.
Лишь бы глаз я твой увидел,
Что за горизонтом выцвел.
Лишь бы руки твоей коснуться,
И во тьме мне на сомкнуться.
Я бы засеял в поле маки,
Но от обрыва я лишь в шаге.
Прыгну за тобой в пучину,
И надеюсь что не сгину.
Боюсь я заново тебя найти,
Ведь снова буду в заперти,
В заперти, на мыслях о тебе,
Куда же мне идти теперь?
Морская дева на скале поёт,
Но моё сердце словно лёд.
Плыву мимо не дрожа,
Ведь чувства к тебе словно пожар.
Переживу и атаку Кракена,
Ведь не кому меня оплакивать.
Напишу тебе поэму,
Она будет диадемой.
Переплыл через всю воду,
И почувствовал свободу.
Но это всего лишь пол пути,
Тебя мне предстоит найти.
Вот и берег уже виден,
И по тебе я ненасытен.
Прыгаю с штурвала вон,
Перешёл весь Рубикон.
Путь назад мне и не виден,
Извини если обидел.
С первым лучём завтра в путь,
А пока посплю чу-чуть.
Утро слепит солнцем в глаз,
Встал я, в путь быстро стремясь.
Через горы, через лес,
Встретил я пару чудес.
Фей, драконов я не видел,
Но поймал как нарцисс выцвел.
Волки, птицы и олени,
Показали путь весенний.
Дорога видно что не лёгкая,
Но и судьба моя жестокая.
Мчусь в глубину леса,
По пути я встретил беса.
-Где дорогу держишь путник?
Спросил меня этот щелкунчик.
-Вдоль и поперек иду,
Ищу звёздочку свою.
-Звёзд тут нынче не бывает,
Знаю нимфа тут скучает.
Светит ярче всего ночью,
На горе тоскует точно.
Благ, успехов по желал,
И в обмен ничто не взял.
Путь держу значит к вершине,
К этой самой героине.
Брожу, уже четвертый день,
Споткнулся об торчащий пень.
Сел мальенико отдохнуть,
Потому что долгий путь.
На горизонте видны тучи,
Боже какой я невезучий!
В сильную грозу попал,
Весь в грязи, ну и потопал.
Вот почти ещё чу-чуть,
Рукой взмахнуть и доберусь.
Я конечно не слухач,
Но с горы услышал плачь.
Бегу со всех ног туда,
А там звёздочка моя.
Приобнял её сильней,
И про путь, сказал я ей.
Её слезы успокойл,
И веселый шоу устроил.
Но кое что меня тревожит,
Спросить всё таки её может?!
-Сердце твоё слабое,
Выдержит ли вопрос:
Я ли тот самый,
Герой ли твоих грёз?
Jinălla
Sacrificii pe altaru' din linella
Cineva, dupa banane si mere
Cineva, dupa baloane de scurs sperma
Iar eu, dupa țigări si bere
Babe comuniste care put a pește
Striga moiva "deschideaite vtoruiu casu"
Se vede ca la barbatsu' deja-i veșted
I-o trage poate doar cu nasu
Alta se baga-n fața mea
Din putoare-mi lacrimeaza ochii
Urland "vapsheta tut bîla ia"
Oaie proasta, futuțiaș păduchii
Casiera a suta oara, cere buletinu'
"- Merg aici de-o viață, graso!"
Esti frumoasă, doar cu antonimul
Scurgeam-ai de boașe, vaco!
Un copil urla "MAMA VREAU ASTA!"
Ce i-aș trage una-n bot
Ma-ta nu-i cenusareasa
Si tu nu ești un pitic mort
La dracu m-am săturat de linella
De legume bâhlite si urâte
De pe vremea lui Sfânta Ionela
Si de crenvurște putrezite
PUNCT?
Te uiți în jur, pe toți îi doare,
Durere-adâncă, inimoasă.
Toți vor înțelegere, da' tare,
Dar să știți, mie nu-mi pasă.
Ajungi sub pietre și sub mare,
Ciudat e gândul despre moarte.
Ferit de clipa la oricare,
Te pomenesc numai aparte.
Adânc, în cap, un cuget strigă:
„Cum ar fi dacă pun punct?”
Vrei chiar tare, dar ți-e frică...
Lasă, mâine mă arunc.
Lumea bețivului
În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,
un poet scuipă foc peste vise străine,
cu barba nespusă și ochii de drac,
înjură tăcerea și viața, stând pe ac
de păcate strivite sub ghetele goale
ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare
Bea spirt din pahare făcute din plâns,
îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,
într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,
el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”
Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,
când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.
Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,
scrie despre sânge, despre pulă și bar,
despre mama obosită și tatăl dispărut,
despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.
„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,
da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”
I-a fost călcat sufletul sub bocanci,
a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,
dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze
în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.
„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,
eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”
Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,
el visează o lume ce geme și schimbă,
e drac și e sfânt, e poetul pierdut,
cu rima în sânge și cerul tăcut.
Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,
știe: adevărul nu vine din șoapte.
Sanatoriu cu jacuzzi
În incinta curvelor din sanatoriu
Arunc in dulap aroma de doliu
Ma dezbrac lent si erotic
Sa ma admire precum un narcotic
Femei frumoase si stranse la burtă
Striga de bine si de dragoste urlă
Sunt iubite, se scalda in decadance
Le curge după tânărul student
Milele de cicatrici ma ating
Precum un melc la urechi ma ling
Se dau jos mai in genunchi
Și-mi fac placut la rărunchi
Мальчик
Хороший, воспитаный мальчик,
Делает вид, что ему грустно,
Порезал руку о бокальчик,
Кровь грязная, но сука вкусная.
Сон на кровати, как на гвоздях,
Не умею ни любить, ни отдавать,
Детская улыбка застряла в пузырях,
Хочу рассвет на балконе встречать.
Не ловить больше психозы,
Жить нормально и тихо,
Начать писать прозы,
И больше не найти выход.
Страсть ломает мне пальцы,
Руки уже дрожат от страха,
Не жить как скитальцы,
Быть спокойным как лицо монаха.
Звёздочка
Кремни, черти и баяны,
Затупили разум пьяный.
Вдоль бермудский треугольник,
Переплыл на третий вторник.
Лишь бы глаз я твой увидел,
Что за горизонтом выцвел.
Лишь бы руки твоей коснуться,
И во тьме мне на сомкнуться.
Я бы засеял в поле маки,
Но от обрыва я лишь в шаге.
Прыгну за тобой в пучину,
И надеюсь что не сгину.
Боюсь я заново тебя найти,
Ведь снова буду в заперти,
В заперти, на мыслях о тебе,
Куда же мне идти теперь?
Морская дева на скале поёт,
Но моё сердце словно лёд.
Плыву мимо не дрожа,
Ведь чувства к тебе словно пожар.
Переживу и атаку Кракена,
Ведь не кому меня оплакивать.
Напишу тебе поэму,
Она будет диадемой.
Переплыл через всю воду,
И почувствовал свободу.
Но это всего лишь пол пути,
Тебя мне предстоит найти.
Вот и берег уже виден,
И по тебе я ненасытен.
Прыгаю с штурвала вон,
Перешёл весь Рубикон.
Путь назад мне и не виден,
Извини если обидел.
С первым лучём завтра в путь,
А пока посплю чу-чуть.
Утро слепит солнцем в глаз,
Встал я, в путь быстро стремясь.
Через горы, через лес,
Встретил я пару чудес.
Фей, драконов я не видел,
Но поймал как нарцисс выцвел.
Волки, птицы и олени,
Показали путь весенний.
Дорога видно что не лёгкая,
Но и судьба моя жестокая.
Мчусь в глубину леса,
По пути я встретил беса.
-Где дорогу держишь путник?
Спросил меня этот щелкунчик.
-Вдоль и поперек иду,
Ищу звёздочку свою.
-Звёзд тут нынче не бывает,
Знаю нимфа тут скучает.
Светит ярче всего ночью,
На горе тоскует точно.
Благ, успехов по желал,
И в обмен ничто не взял.
Путь держу значит к вершине,
К этой самой героине.
Брожу, уже четвертый день,
Споткнулся об торчащий пень.
Сел мальенико отдохнуть,
Потому что долгий путь.
На горизонте видны тучи,
Боже какой я невезучий!
В сильную грозу попал,
Весь в грязи, ну и потопал.
Вот почти ещё чу-чуть,
Рукой взмахнуть и доберусь.
Я конечно не слухач,
Но с горы услышал плачь.
Бегу со всех ног туда,
А там звёздочка моя.
Приобнял её сильней,
И про путь, сказал я ей.
Её слезы успокойл,
И веселый шоу устроил.
Но кое что меня тревожит,
Спросить всё таки её может?!
-Сердце твоё слабое,
Выдержит ли вопрос:
Я ли тот самый,
Герой ли твоих грёз?
Jinălla
Sacrificii pe altaru' din linella
Cineva, dupa banane si mere
Cineva, dupa baloane de scurs sperma
Iar eu, dupa țigări si bere
Babe comuniste care put a pește
Striga moiva "deschideaite vtoruiu casu"
Se vede ca la barbatsu' deja-i veșted
I-o trage poate doar cu nasu
Alta se baga-n fața mea
Din putoare-mi lacrimeaza ochii
Urland "vapsheta tut bîla ia"
Oaie proasta, futuțiaș păduchii
Casiera a suta oara, cere buletinu'
"- Merg aici de-o viață, graso!"
Esti frumoasă, doar cu antonimul
Scurgeam-ai de boașe, vaco!
Un copil urla "MAMA VREAU ASTA!"
Ce i-aș trage una-n bot
Ma-ta nu-i cenusareasa
Si tu nu ești un pitic mort
La dracu m-am săturat de linella
De legume bâhlite si urâte
De pe vremea lui Sfânta Ionela
Si de crenvurște putrezite