Dacă

 Îți scriu,îți scriu,îti scriu,

İubita mea frumoasă,

Să vezi că te iubesc

Încredere să ai

Să-nveți iar să zâmbești,

Curaj să prinzi

Să mă iubești și tu!

Trec zilele în zbor

Iar viața noastră zboară 

Zburăm și noi cu ea

Dar nouă nu ne pasă!

Să ne-amintim doar ce-i frumos

Iar toate care dor

Să plece de la noi,dispară!

Ești îngerul trimis 

Să mă ridice și pe mine, 

De pe pămant de jos

La îngerii din Cerul cel frumos

La Domnul nostru Sfânt și Dumnezeu 

La dulcele Hristos!

Îți scriu iubită scumpă 

Îți tot trimit iubire,

Să mă iubești și tu

Să-ți amintești de mine!

(4 feb 2024 Vasilica dragostea mea) 

Iubita mea fără egal,

Degeaba-ncerci să mă alungi,

Eu sunt ca frunza-n vânt ce tot revine

Ce se lipește infinit de tine...

Văzut-ai frunzele cum mor și intră în pământ,

Ca mai apoi să tot revină iarăși,

Aceleași frunze colorate dar și moi,

Așa e dragostea mea ce ne vrea pe-amândoi,

Iubita mea nu încerca să fugi de mine

Mă voi întoarce iar si iar la tine,

Ca nori sau ploaie sau mai degrabă vânt

Să te sărut fără să știi fără rostire de cuvânt!

(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Siropul buzelor catifelate

Ce tu le porți și-s cele mai frumoase

Din Universul fără de sfârșit,

Îmi amintesc interminabila iubire!

Îmi amintesc de infinit

Și de refrenul ce-n inima pe care mai demult ți-am dăruit,

A locuit și încă locuiește!

Tu inimă puternică ce glasuiești amor plin de lumină,

Vorbește-mi de iubire sau de a mea iubită,

Să nu taci,povestește!

Iar inima începe să ne cânte...

Ascultă-mă iubito încă o dată...

În ochii tăi cei mai frumoși de pe pământ,

Spun curajos celor ce încă n-au știut,

Doar în lumina lor sunt glorioși zeii din muntele Olimp,

De-acolo mă privesc pe mine, Zeus,Apollo,Poseidon

Și îmi vorbesc despre victoria ce ne așteaptă

Pe noi pe mine și pe tine

Despre interminabila iubire...

(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubita mea, 

Vreau să-ți sărut privirea

Sprâncenele și gândurile toate,

Pe cele bune să ți le pot fura...

Vreau să-ți pătrund în calda-ți ființă îngerească,

Să te cunosc și recunosc cum eu aș vrea...

Să știu ce vorbe îți pot spune

Să nu greșesc rostind cuvinte rătăcite,

Să îți arăt cât te iubesc

Și să te pot avea...!

Iubita mea,mă rog să nu te lași furată 

De-altcineva ce poate face asta,

Căci nimeni pe pămant nu-ți poate ține locul

Și nici să aibă frumusețea ta!

Iubito,nu alunga de la frumoasele-ți picioare

Pe cel ce vrea să ți le spele cu lacrimile curse din iubirea sa,

Pe cerșetorul și posesorul inimii rănite,

Să le sărute iubindu-te prostește 

Exact așa cum el ar vrea!

(12 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Câți se întreabă neștiind ce-i viața

De nu-i prostie mai mare în lumea asta,

Religia,căsatoria și multe alte minciuni ce-s colorate social?

Și nu cumva e mult mai bine

Liber de-așa ceva să stai,

De-ncorsetările învăluite în minciună

Ce te obligă pâna la moarte

În legi perverse bine scrise

Să locuiești handicapat,

Tu prost fiind neștiind de viață cum să scapi,

Caci viața cum te prinde în bot ți-o trage,

Când vrei să fugi picioare n-ai

Și ce să-ți fiu sau ce-ți convine

Te-ntreb iubito chiar pe tine,

Amant sau soț?

Sau vreo minciună cu etichetă

Made in Rai?

Nici nu-mi prea pasă!

Nu-s păsarile cerului în libertatea lor deasupra noastră,

Iar omul care din maimuță vine,

Stă ca un prost prins de pământ,

Crezându-se chiar Dumnezeu ajuns!

(22 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito,

Tu ești deasupra tuturor

Când dragostea își are glasul său,

Căci Dumnezeu este iubire,

Precum o spun și Sfinții din vechime!

Așa știu eu că Cerul mi-a vorbit,

Din clipa când mi te-a trimis,

Ori mai degrabă pe mine mi te-a-ncredințat,

Să te iubesc așa cum nimeni n-a putut,

Căci dragostea e dar divin și nu e lesne de găsit!

Eu am știut că te iubesc din prima clipă când te-am privit,

Îți amintești sau nu,ce mai contează,

Sau poate n-am știut....

Dar știu acum!

Îmi amintesc cum noi pășeam agale pe poteci de munte,

Iar munții ne priveau nostalgic și ei pe noi,

Cum Raiul ne vorbea rostind tăcerea sa,

Chiar dacă noi temându-ne să nu apară pe cărare

Vreun urs iar teama era mare,

Dar dragostea alungă orice frică,

Iubito, Tu ești deasupra tuturor Când dragostea își are glasul său, Căci Dumnezeu este iubire, Precum o spun și Sfinții din vechime! (11 iulie 2024 Vasilica dragostea mea)

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

                ☆

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!