Echilibru
Sunt mai deștept decât îți poți închipui
Dar mult mai prost decât îți poți imagina
Dezechilibrul nu îl poți învinui
Am echilibrul rătăcit în palma ta
Atins de patimă nici patul n-are somn
Primind otravă-n diminețile străine
Tot caut zilele-n prezent până adorm
Trăind incert mă risipesc în amintire
Atârnă greu lacrima scursă din creion
Silid cuvintele să piară pe hârtie
Cântarul tremură lipsit de etalon
Nu știe dorul să-l măsoare-n poezie
Căzând din propria-mi balanță mă transform
Strivit de umbletul tăcerii plec din mine
Plutesc absent rostogolindu-mă diform
Cerșind uitării să mă scuture de tine
Cum ar fi marea fără valuri pe ponton
Oglindă soarelui în zilele senine
Cum ar fi dragostea pe rafturi la raion
Să poți alege cântărind ce e mai bine
N-ai echilibru când iubești abandonat
Cărând o stâncă agățată-n amintire
Te-apasă-n jos exagerând dezordonat
Umplându-ți talerul te paște nebunie
Category: Love poems
All author's poems: Silvian Costin
Date of posting: 13 ноября 2023
Added in favorites: 1
Views: 903
Poems in the same category
Cerul si pamantul
Iubirea ta fara cuvinte
Si plina de gesturi nepotrivite
Ochii tai din mare imi vorbesc
Si ochii mei din pamant te privesc
Si acum sa vrei alinarea mea
Sau te mai minti ca ai trecut fara ea ?
Ca ai gasit pe alta care sa-ti dea
Dar nu poate sa-ti dea ce nu poate avea.
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Aștept uitare
Un zâmbet însorit prin vise îmi apare
Din el a răsărit iubire mult prea mare
Săgeată mi-a înfipt în inimă și doare
Degeaba am fugit, nu am găsit uitare
Când timpul e greșit iubirile n-au cale
Un zid am construit sperând să am scăpare
Ferestrele-am zidit să nu mai văd cărare
Tăcerea ce-a venit nu mi-a adus uitare
Încerc nedumerit să caut altă cale
Prin zile-am hoinărit lipsit de alinare
Durerea m-a topit, sub pleoape curge jale
Mă-ntreab cu ce-am greșit de nu vine uitare
Căzând spre asfințit rămân fără de soare
M-aruncă-n gol rănit o rece nepăsare
Destinul mi-a sortit amară condamnare
M-alungă ce-am iubit ascuns într-o uitare
Cu fiecare pas distanța-i tot mai mare
Aștept să mă renasc până-mi revi în cale
Și-atunci pornind la pas să împărțim cărare
Cred ca-m înebunit de când aștept uitare
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Cerul si pamantul
Iubirea ta fara cuvinte
Si plina de gesturi nepotrivite
Ochii tai din mare imi vorbesc
Si ochii mei din pamant te privesc
Si acum sa vrei alinarea mea
Sau te mai minti ca ai trecut fara ea ?
Ca ai gasit pe alta care sa-ti dea
Dar nu poate sa-ti dea ce nu poate avea.
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Atingerea verde
Zi de zi trăiește în mine
Interes în veșnicul codru,
Dragostea cea fără măsură
Îmi aduce mulțumire.
Ramuri falnice vor să coboare.
A le urma în a lor bucurie.
De mă uit la tot ce-i verde.
Mă inspiră și mă mângâie.
Tot ce crește prinde viață
Ce tămăduiește gândul rătăcit.
Liniștea și pacea blândă
Se nasc din zborul domolit,
Iar cel ce aleargă mereu neîncetat
Nu va cunoaște cer senin.
Aștept uitare
Un zâmbet însorit prin vise îmi apare
Din el a răsărit iubire mult prea mare
Săgeată mi-a înfipt în inimă și doare
Degeaba am fugit, nu am găsit uitare
Când timpul e greșit iubirile n-au cale
Un zid am construit sperând să am scăpare
Ferestrele-am zidit să nu mai văd cărare
Tăcerea ce-a venit nu mi-a adus uitare
Încerc nedumerit să caut altă cale
Prin zile-am hoinărit lipsit de alinare
Durerea m-a topit, sub pleoape curge jale
Mă-ntreab cu ce-am greșit de nu vine uitare
Căzând spre asfințit rămân fără de soare
M-aruncă-n gol rănit o rece nepăsare
Destinul mi-a sortit amară condamnare
M-alungă ce-am iubit ascuns într-o uitare
Cu fiecare pas distanța-i tot mai mare
Aștept să mă renasc până-mi revi în cale
Și-atunci pornind la pas să împărțim cărare
Cred ca-m înebunit de când aștept uitare
Cuvintele tăcute
Din ochi scânteile vorbesc fără cuvânt
Ți-aduc sclipirile fierbinte mărturie
Tăcut privirea îți grăiește cercetând
Dar nu te-atinge a iubirii glăsuire
Mă strigă liniștea-nghețată cugetând
Ecoul tremură căzut în agonie
Pe buze tace adevărul suspinând
Așteaptă găndul nerostit călătorie
Ascult tăcerea destrămată din cuvânt
Îndrăgostit visele-mi cântă melodie
Îngrămădite le adun sedimentând
Nepăsător cerneala curge pe hârtie
Ascunse-n pagini mor cuvinte fremătând
Tăcerea-și caută un loc în poezie
Umbrite ard fără lumina fumegând
Sfârșesc tăcute recitând melancolie
Din poze clipa mă privește surâzând
Imagini mute povestesc cu fantezie
Rămân să caut o prezență absentând
Se-aud cuvintele tăcute-n amintire
Migdală și scorțișoară
Călduros adăpost, îți e privirea-i dulce de cașmir înceghată cu mierea dulcelui sărut
Atât de veșnic și pașnic, atât îți este de dulceagă
Și atâta dulceață îți poartă rafinamentul sărutului, ce e ca răsăritul ce se contopește pe buze cu orizontul
Iar în ochii când te privesc îmi tresar ai mei fiori ce înfloresc ca bobocii la mireasma primului sărut de lumină
Oh, două migdale și o esență de scorțișoară îți desfirează privirea-i ce-i plină de sărutări
Lumina ochilor căprui zac bătându-mi la ușile inimii mele
Te chem, te invit ca pe un intrus ce deja s-a sustras spre gândul minții mele plăpânde
Și te suspin să vi, te iau în mână și îți port umil țesăturile cu atât dor și nebunie
Și te port numai pe tine căci ești singura lumină ce mă încălzește
Singura lumină ce răsare prin scrierile mele și mă prevestește cu bucurii
Singura și ultima scrisoare purtată ca un poet adevărat pe suflet și pe praful depus a lacrimilor arteii străvechi
Other poems by the author
Când vei pleca
Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă
S-aud cum umblă pasul tău cometa mea
Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă
Pierdut în vise regăsind prezența ta
Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine
Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea
Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline
Acolo tu ești lângă mine draga mea
Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine
Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca
Umblă cărarea vieții oarbă fără tine
De nu mai știu unde sunt eu și urma ta
Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă
Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa
Ascultă florile și valurile-n seară
Poate cândva o să auzi inima mea
#ingerulmeu Îngerul meu
Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune
Fără de știre m-am trezit îndrăgostit
A-ntors privirea către mine cu un zâmbet
De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit
În realitate a putea nici că se poate
Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit
Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate
Lăsându-mi inima bătând dezamăgit
Aștept uitarea să mă scuture de înger
Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit
Trecutul strigă acuzându-mă de mâine
Speranța freamătă din aripi necăjit
Pierdut mă caut stabilit în rătăcire
Drumul spre casă arcuiește îndoit
Cărarea visului e-n altă dimensiune
Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit
Să mă întorc aș vrea cu fața către mine
Privind spre astăzi universul oferit
Dar am rămas dezorientat în amintire
Îngerul meu rămâne vis neîmplinit
A iubi nefericit
A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita
Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles
Când două zâmbete plutind ating lumina
Răsare floare cu petale-n curcubeu
A fi iubit e pur și simplu o minune
Să te iubească cel iubit deja-i divin
De nu se-ntâmplă e o pacoste amară
Te udă ploile iscate din senin
Toate iubirile răsar născute oarbe
Fără de apă cresc uscându-se de vii
Călcate nu vor reuși să înflorească
Apă sărată și durere vor primi
De ce iubind nu ești iubit e o dilemă
Când o cari singur universul a greșit
Două făpturi călătorind nu rezonează
Devine greu de suportat un ‚a iubi’
Te cauți singur întâlnind o rătăcire
Toate-ntrebările răspund nedeslușit
Drumul se-ndoaie după urma de iubire
Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit
‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu
Placida liniște
E liniște
Noaptea visează în cameră
Patul doarme tăcut
Singurătatea mă strânge în brațe
Încuibă sub plapumă rece
Spre dimineață liniștea strigă
Ecoul lovește asurzitor
Ochii se crapă de ziuă
Curg râuri în liniște
Nu aude nimeni fierbinte
Pornesc către rutină
Merg pașii căzuți în visare
Timpul se pierde-n amintire
Liniștea șterge prezență
Stabilit în absență plutesc
Seara mă-ntorc în tăcere
Deschid caietul cu gânduri
Apuc de mână creionul
Șoptindu-i durerea apasă
Vopsește pe liniștea albă
Cuvinte se-adună rănite
Nu sunt rostite, nu sunt simțite ….. nu sunt
Și-atunci le-nchid între coperți și cad
Noaptea se furișează în cameră
O așteaptă liniștea tăcut
Cuvinte
Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață
Sau explicații cu subiect lipsind prefață
Cuvinte multe fără sens ajunse-n față
Cele ce au ceva de spus pierind în ceață
Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare
Sau le-nghițim știind răspunsurile goale
Răsar tăcerile cuminți spre întristare
Sufletul strigă către sfinți cerând iertare
Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare
Rămân ascunse printr-e vise la păstrare
Se sting arzând precum o stea câzută-n mare
N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare
Se-adună scrise rănduri triste nerostite
Noian de litere-nvelite zac pitite
Fără lumină-ntre coperțile umbrite
Pe raftul vieții praful timpului le-nghite
Cuvinte strânse între pagini neumblate
Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte
Primind răspuns la întrebări neântrebate
S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate
Iertați, îmi pare rău
Vă rog să mă iertați că m-a atins iubirea
Eu n-am solicitat, m-a ocupat subit
Un sentiment ciudat, mi-ascude fericirea
Poatea-ncurcat adresa, e oarbă și-a greșit
O rog frumos să plece dar nu vrea să m-asculte
La doi trebui’ s-ajungă, la unu-i accident
Nici nu mă bagă-n seamă, doar sufletul răspunde:
“Contează ce simt eu, tu poți să fi absent”
Iertați, îmi pare rău, iubirea-i o greșală
Invenție ciudată, gândită prea puțin
Se-aseamănă mai mult cu-o nesfârșită boală
Nu știu de unde vine, e ca un corp străin
Îmi răscolește gândul, prin vise doar mă minte
Nu vrea să negocieze, nu-i pare rău de chin
Mă stoarce, mă îndoaie, sălbatic arde-n mine
Încerc să-i dau uitare, stă-n suflet ca un spin
Și-atunci ridic privirea, ridic și-o întrebare
Iubito nu vrei oare să faci cu mine-un schimb?
La tine vrea iubirea, la mine-n suflet doare
S-o ierți la tine-n brațe să-mi dai cu tine timp
Când vei pleca
Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă
S-aud cum umblă pasul tău cometa mea
Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă
Pierdut în vise regăsind prezența ta
Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine
Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea
Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline
Acolo tu ești lângă mine draga mea
Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine
Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca
Umblă cărarea vieții oarbă fără tine
De nu mai știu unde sunt eu și urma ta
Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă
Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa
Ascultă florile și valurile-n seară
Poate cândva o să auzi inima mea
#ingerulmeu Îngerul meu
Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune
Fără de știre m-am trezit îndrăgostit
A-ntors privirea către mine cu un zâmbet
De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit
În realitate a putea nici că se poate
Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit
Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate
Lăsându-mi inima bătând dezamăgit
Aștept uitarea să mă scuture de înger
Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit
Trecutul strigă acuzându-mă de mâine
Speranța freamătă din aripi necăjit
Pierdut mă caut stabilit în rătăcire
Drumul spre casă arcuiește îndoit
Cărarea visului e-n altă dimensiune
Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit
Să mă întorc aș vrea cu fața către mine
Privind spre astăzi universul oferit
Dar am rămas dezorientat în amintire
Îngerul meu rămâne vis neîmplinit
A iubi nefericit
A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita
Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles
Când două zâmbete plutind ating lumina
Răsare floare cu petale-n curcubeu
A fi iubit e pur și simplu o minune
Să te iubească cel iubit deja-i divin
De nu se-ntâmplă e o pacoste amară
Te udă ploile iscate din senin
Toate iubirile răsar născute oarbe
Fără de apă cresc uscându-se de vii
Călcate nu vor reuși să înflorească
Apă sărată și durere vor primi
De ce iubind nu ești iubit e o dilemă
Când o cari singur universul a greșit
Două făpturi călătorind nu rezonează
Devine greu de suportat un ‚a iubi’
Te cauți singur întâlnind o rătăcire
Toate-ntrebările răspund nedeslușit
Drumul se-ndoaie după urma de iubire
Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit
‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu
Placida liniște
E liniște
Noaptea visează în cameră
Patul doarme tăcut
Singurătatea mă strânge în brațe
Încuibă sub plapumă rece
Spre dimineață liniștea strigă
Ecoul lovește asurzitor
Ochii se crapă de ziuă
Curg râuri în liniște
Nu aude nimeni fierbinte
Pornesc către rutină
Merg pașii căzuți în visare
Timpul se pierde-n amintire
Liniștea șterge prezență
Stabilit în absență plutesc
Seara mă-ntorc în tăcere
Deschid caietul cu gânduri
Apuc de mână creionul
Șoptindu-i durerea apasă
Vopsește pe liniștea albă
Cuvinte se-adună rănite
Nu sunt rostite, nu sunt simțite ….. nu sunt
Și-atunci le-nchid între coperți și cad
Noaptea se furișează în cameră
O așteaptă liniștea tăcut
Cuvinte
Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață
Sau explicații cu subiect lipsind prefață
Cuvinte multe fără sens ajunse-n față
Cele ce au ceva de spus pierind în ceață
Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare
Sau le-nghițim știind răspunsurile goale
Răsar tăcerile cuminți spre întristare
Sufletul strigă către sfinți cerând iertare
Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare
Rămân ascunse printr-e vise la păstrare
Se sting arzând precum o stea câzută-n mare
N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare
Se-adună scrise rănduri triste nerostite
Noian de litere-nvelite zac pitite
Fără lumină-ntre coperțile umbrite
Pe raftul vieții praful timpului le-nghite
Cuvinte strânse între pagini neumblate
Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte
Primind răspuns la întrebări neântrebate
S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate
Iertați, îmi pare rău
Vă rog să mă iertați că m-a atins iubirea
Eu n-am solicitat, m-a ocupat subit
Un sentiment ciudat, mi-ascude fericirea
Poatea-ncurcat adresa, e oarbă și-a greșit
O rog frumos să plece dar nu vrea să m-asculte
La doi trebui’ s-ajungă, la unu-i accident
Nici nu mă bagă-n seamă, doar sufletul răspunde:
“Contează ce simt eu, tu poți să fi absent”
Iertați, îmi pare rău, iubirea-i o greșală
Invenție ciudată, gândită prea puțin
Se-aseamănă mai mult cu-o nesfârșită boală
Nu știu de unde vine, e ca un corp străin
Îmi răscolește gândul, prin vise doar mă minte
Nu vrea să negocieze, nu-i pare rău de chin
Mă stoarce, mă îndoaie, sălbatic arde-n mine
Încerc să-i dau uitare, stă-n suflet ca un spin
Și-atunci ridic privirea, ridic și-o întrebare
Iubito nu vrei oare să faci cu mine-un schimb?
La tine vrea iubirea, la mine-n suflet doare
S-o ierți la tine-n brațe să-mi dai cu tine timp