#ingerulmeu Îngerul meu
Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune
Fără de știre m-am trezit îndrăgostit
A-ntors privirea către mine cu un zâmbet
De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit
În realitate a putea nici că se poate
Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit
Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate
Lăsându-mi inima bătând dezamăgit
Aștept uitarea să mă scuture de înger
Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit
Trecutul strigă acuzându-mă de mâine
Speranța freamătă din aripi necăjit
Pierdut mă caut stabilit în rătăcire
Drumul spre casă arcuiește îndoit
Cărarea visului e-n altă dimensiune
Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit
Să mă întorc aș vrea cu fața către mine
Privind spre astăzi universul oferit
Dar am rămas dezorientat în amintire
Îngerul meu rămâne vis neîmplinit
Poems in the same category
"I love Paris" în italiană
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Amo Parigi
Ogni volta che guardo dall'alto
questa città senza tempo.
Che il suo cielo sia azzurro o grigio,
o i suoi applausi sono forti,
o le sue lacrime sottile,
mi rendo conto sempre più che...
Amo Parigi in primavera,
Amo Parigi in autunno,
Amo Parigi in inverno, quando pioviggina,
Amo Parigi in estate, quando fa caldo.
Amo Parigi in ogni momento,
In qualsiasi momento dell'anno.
Amo Parigi, perché oh, perché amo Parigi?
Perché il mio amore è vicino.
Amo Parigi in primavera,
Amo Parigi in autunno,
Amo Parigi in inverno, quando pioviggina,
Amo Parigi in estate, quando fa caldo.
Amo Parigi in ogni momento,
In qualsiasi momento dell'anno.
Amo Parigi, perché oh,perché amo Parigi?
Perché il mio amore è vicino.
Vis
Ca spuma mării de ușoară,
În brațe-mi șezi și dormi,
Cu tine gândurile-mi zboară,
Iar ochiul minții mi-l răstorni.
Și pielea marmură-ți lucește,
Un crin cu albele-i petale,
Un dar din lumile celeste,
Un înger adormit în poale.
În somnul tău, eu visuri am,
Și tainic te sărut pe gură,
Iar luna râde pe sub geam,
Și miezul nopții încet bătură.
Ferice, mi te văd mireasă,
O, zâna mea fără povești,
Curând vei fi împărăteasă,
Regatul inimii să-l stăpânești.
Privesc a farmecului noapte,
Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,
Și-ți murmur calde șoapte:
Rămâi, a mea... pe veci!
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Galaxie
M-am pierdut prin stele
Ca să te caut prin ele
Dar nu te-am găsit
Și m-am simțit cumplit
Te-am căutat și pe Lună
Altă dezamăgire bună
Nu are rost să te mai caut
Deja te-am pierdut
Cred că ai ajuns în altă galaxie
Și ai uitat cu totul de mine
Bucură-te de altă viață
Că am să te uit cu siguranță
despre el...
despre el, aș putea vorbii o viață,
și totuși, nu mi ar fi deajuns,
în ochii mei mereu va fi dorință,
în ochii lui, un sentiment ascuns.
căci ochii lui frumosi, pătrunzători,
ca frunzele uscate ale toamnei,
genele lungi ce-ascund ochii săi mari,
ce strălucesc când se-ntâlnesc cu ochii mei.
iar parul lui, stufos și castaniu,
și zâmbetul său cel fermecător,
așa frumos e, nu știu sa îl descriu,
și are un suflet tare iubitor.
așa frumos, așa un zâmbet are,
ca să-l privesc nici anii nu-s destui,
mă cucerește cu a lui privire,
mă pierd mereu când dau de ochii lui.
Zero gravitatie
Atunci cand ma gandesc la tine
Simt ca plutesc in zero gravitatie
Nimic pe lume nu e mai usor
Decat sa iti spun cat de mult tin la tine
Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct
Si lucrurile au continuat de la sine
Vreau sa stii ca ma pot schimba
Si iarasi ma gandesc la tine
Other poems by the author
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
A iubi nefericit
A iubi e greu, e foarte greu dragă Nichita
Așa cum poezia sufletului e greu de înțeles
Când două zâmbete plutind ating lumina
Răsare floare cu petale-n curcubeu
A fi iubit e pur și simplu o minune
Să te iubească cel iubit deja-i divin
De nu se-ntâmplă e o pacoste amară
Te udă ploile iscate din senin
Toate iubirile răsar născute oarbe
Fără de apă cresc uscându-se de vii
Călcate nu vor reuși să înflorească
Apă sărată și durere vor primi
De ce iubind nu ești iubit e o dilemă
Când o cari singur universul a greșit
Două făpturi călătorind nu rezonează
Devine greu de suportat un ‚a iubi’
Te cauți singur întâlnind o rătăcire
Toate-ntrebările răspund nedeslușit
Drumul se-ndoaie după urma de iubire
Un condamnat la ‚a iubi’ nefericit
‚‚A înțelege poezia înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi." ~ Nichita Stănescu
Toate așteptările
Timpul hain nu mi-a adus blândă iertare
Toate celulele strigând te știu pe nume
Te voi iubi-n toate secundele rămase
Toate bătăile de inimă ce mi-au fost scrise
Să mă ignori de tine-ascuns e-un joc pierdut
Nu poți goni la infinit fugind de mine
Vom alerga cândva urlând cu-același vânt
Cântând poveștile de dor pierdute-n vise
Te storc din suflet așternând pe foi cuvânt
E în zadar căci te-ai zidit în tot și-n toate
Și-acum te chem din amintire așteptând
Uitarea tristă veștejindu-mă spre noapte
De n-am s-ajung cât mai curând la tine-n gând
Aștept curgând să fim același strop de apă
Cândva plecând am să devin simplu pământ
Tot așteptând țărâna ta să vin-acasă
Întreb ce să mai răspund
Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns
Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare
Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns
Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare
Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s
Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare
Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus
Fără de noi rămân o biată întrebare
Ce să mai caut întrebându-mă răspuns
Ce să mai uit abandonat în alungare
Ce să mai las când toate armele-am depus
Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare
Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns
Ce să mai spun dacă n-aude întrebare
Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus
Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare
Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând
Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare
Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând
Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare
Salvează-mă
Ascultă-mă tu stea, rămâi pe cer
Salvându-mă cu-o rază de speranță
Strângându-mă de mână să nu pier
Adună-mă-napoi fără distanță
Ajută-mă să aflu cine sunt
Salvându-mă cu-o dragoste avară
Atinge-mă cu sufletul adânc
Ferindu-mă de-o lacrimă amară
Pitindu-mă sub pleoape să-ți ajung
Plimbându-mă în vise pe-o vioară
Trezindu-mă cu tine norii fug
Salvându-mă prezența ta vitală
Descurcă-mă cu tine să mă leg
Salvându-mă de iarnă cu o vară
Încurcă-mă-ntre aripi să mă pierd
Aprinde-mă în fiecare seară
Aruncă-mă pe ramuri să m-aștern
Cu frunze răsărindu-mi primăvară
Umbrindu-mă de dorul cel etern
Salvându-mă de mine să nu doară
Acuză-mă că te iubesc prea mult
Iertându-mă de fiecare dată
Primindu-mă să curgem spre amurg
Salvându-mă cu tine viața toată
Suflet Pierdut
Unde ești suflet părăsit
De vise oarbe păcălit
Singur pe drum ai ostenit
Umblând pribeag te-ai rătăcit
Suflet apus de-un răsărit
Lumina nu te-a încălzit
O stea frumoasă te-a orbit
Și-acum te pierzi în infinit
Strigând la porțile tăcerii
Nu vrei să bați cale întoarsă
Urmând chemările iubirii
Te risipești fără de șansă
N-ai regăsit un paradis
Te-ai amăgit căzând în plasă
Incert sperând ai îndrăznit
Și-acum te-afunzi în ceață deasă
Iubind prea mult te-a izgonit
N-ai înțeles că nu îi pasă
Te cauți singur prigonit
Suflet pierdut de un acasă