Călătorind spre așteptare

A nins mult peste suflet cu noapte

Așternându-se iarnă pe toate

Mă ascund între litere moarte

Căutându-mi cuvintele-n fapte

Fremătând biată inimă arde

Ascultând la o poartă departe

Amintirea șoptind ne-ntrebate

A nins mult cu tăceri adresate

Gândul lung meditând se abate

Umblă strâmb printr-e vise abstracte

Mă înfrâng două stele plecate

A nins mult cu secunde-alungate

Întrebând urma tălpii nomade

Îmi răspunde clădind baricade

Înghețând drumul pasului șade

A nins mult astupând orice cale

Fuge timpul crescându-mi etate

Goale ore zburând anulate

Unde sunt nu mai știe nici poate

A nins mult așteptându-ți aproape

Ce viață zbuciumată

Ce stare complicată

Iubirea-i doar o pată

Un nor pe cer senin

Ce regulă-ncurcată

Ce inimă-nodată

Iubirea-i evitată

O boală de cretin

Ce lume-ntortocheată

Ce strâmbă judecată

Iubirea minunată

E-o groapă în destin

Ce rană fermecată

Ce lecție ciudată

Iubirea săgetată

Devine corp străin

Ce liniște bogată

Ce lacrimă uscată

Iubirea cea curată

E-o doză de venin

Ce soartă desculțată

Ce verb de înghețată

Ce-aromă parfumată

Iubirea-i doar un chin

Trecu o vreme oarbă de când nu văd privire

De-atunci e timpul rece, să-l încălzesc cu vin

Rămase două palme și-o inimă pe ele

Ținute de un suflet întemnițat în chin

Ascunde cu blândețe durerile amare

Prin zilele-norate aprinde soare viu

Îmbracă o tristețe cu straele-nflorate

Atinge-mă cu mâna de dor să nu mai știu

Caietul sângerează din rănile-nsemnate

Stiloul mă refuză să zgârie anonim

Pe paginile vieții iertându-le cu șoapte

Să desenezi destinul, în doi să-mbătrânim

Deschide o scrioare lipsită de cerneală

Pictează două inimi și-un zâmbet de senin

Deasupra scrie gânduri, cu buzele semnează

Va ști să mă găsească, trimite-o și-am să vin

Am întâlnit un înger, ce mirare, ce minune

Fără de știre m-am trezit îndrăgostit

A-ntors privirea către mine cu un zâmbet

De-atunci mă arde bietul dor nemulțumit

În realitate a putea nici că se poate

Și-atunci cu lacrimă în suflet l-am rănit

Să-i fie zborul mai ușor l-am stors de poate

Lăsându-mi inima bătând dezamăgit

Aștept uitarea să mă scuture de înger

Dar ce-am uitat e doar prezentul aiurit

Trecutul strigă acuzându-mă de mâine

Speranța freamătă din aripi necăjit

Pierdut mă caut stabilit în rătăcire

Drumul spre casă arcuiește îndoit

Cărarea visului e-n altă dimensiune

Nu mai e înger să mă-ndrepte chibzuit

Să mă întorc aș vrea cu fața către mine

Privind spre astăzi universul oferit

Dar am rămas dezorientat în amintire

Îngerul meu rămâne vis neîmplinit

Alungă-mi setea să n-o pot imagina

Lăsând să cadă-n palma mea lacrima-ți udă

Deschide-mi calea să pășesc cu urma ta

Primindu-mi inima ce bate-n ușa surdă

Închide-mi umbra aruncând-o-n umbra ta

Ferindu-mi zilele de-o arșiță tăcută

Aprinde-mi noaptea luminând privirea ta

Chemându-mi visele-n prezența ta plăcută

Urechea-mi cere să asculte gura ta

Fructele buzelor în roșu să m-ascundă

Vopsindu-mi dulce-nfiorată mierea ta

Acoperindu-mi toată patima flămândă

Tristețea fuge auzindu-ți vocea ta

Soarele zâmbetului tău suflet inundă

Șoptindu-mi brizele adu-mă-n vara ta

Topindu-mi iernile în raze să mă strângă

În mâna mea adăpostindu-ți mâna ta

Din palme venele în palma ta se-afundă

Aș îneca privirea mea-n privirea ta

Minuni să știu că-n viața asta se întâmplă

Ne aruncăm spre viitor plini de speranță

Dar adunăm vise pierdute în restanță

Suntem dogmatic acuzați de cutezanță

Ni-i contestată inocența în instanță

Primind noroc și o particulă de șansă

Petrecem viața fericiți în consonanță

Trăind senini copilărim până-n postfață

Soare și nori amestecând cu eleganță

Lipsiți de stropul de noroc plătim chitanță

Primind tristețea să ne tulbure balanță

Topește zâmbetul lăsândul fără nuanță

Ajungem palidă ființă-n discordanță

Doar o iubire ne mai scapă de creanță

Lipind o aripă de suflet ai portanță

Dar când e dragostea lipsită de speranță

Toate durerile se-adună la restanță

Vom fi copii până când viața ne dezvață

Preschimbă joaca într-un joc de circumstanță

De ți-e ursită fericirea ai o șansă

Copilăria-i doar o stare de speranță

         Vișinii își scutură floarea albă și mirositoare 

Pe jos se așterne un covor luminat de soare 

Alături într-un nuc pe o creangă mai înaltă,

Stă un guguștiuc în cuib,unde puii vrea să scoată.

      Cu multă trudă el l-a construit 

Și stă acolo pe ouă neclintit 

Vântul, ploaia și soarele îl bat în cap 

Dar el îndură totul ca un părinte adevărat.

         Nucul,se umple tot mai mult de frunze 

Iar cuibul printre ele se ascunde 

Privea de sus din cuib la un băiat 

Care bătea o minge neîncetat 

Pe care o dădea mereu mai sus,

Până când mingea, în cuib la pasăre a ajuns.

        Doamne,ce mult s-a speriat,
Văzând că ouăle s-au spart.

Tare a mai fost mâhnită biata păsărică 

Și a plecat din cuib cu inima rănită.

Se mai întoarce pe o creangă dimineața în zori 

Gândind că nu o să mai scoată puișori.

    Dincolo de adânc, valurile
    se izbesc de pieptul ţărmurilor ucigaşe,
    ca nişte zdrenţe-n voia sorţii...
    
    Dincolo de adânc, de veacuri durate 
    stânci ascuţite îngână-n umbre, 
    pasul şovăielnic al norilor...
    
    Dincolo de adânc, curățit de emoţii
    am murit şi m-am născut scoică, 
    ce-ngână oceanul în ochii tăi miraţi...
    
    Dincolo de adânc, mi-am dorit
    să mor din nou, şi,
    să mă nasc umbră. Umbra ta...

Si chiar de-ar fi ultima zi a noastra

Si chiar de insusi soarele s-ar stinge

M-as aseza cu calm, la masa, acasa

Si gandul tot la tine mi s-ar duce

Ti-as scrie, cred, tot ce-am simtit vreodata

Chiar de sunt ganduri bune, ori sunt rele

Si chiar de n-o mai fi ca altadata

N-as regreta nici momentele grele

Si chiar de-ar fi pe dos sa se rastoarne globul

Si chiar de-o fi sa nu ma recunosti

Si chiar de-ai fi regina, iar eu robul

Si chiar de-am sta pe prispa, ca doi mosi-

Ti-as povesti de noi. Chiar dac-uneori pare

Ca poate-i de prisos, ori dac-ai vrea

Am sta-n lumina soarelui, la mare

Eu sa-ti mana ta, tu pe a mea

Si chiar de-n alta viata straini iarasi am fi

Si chiar de n-am fi oameni, ci-animale

Te-as cauta prin lume, pe campuri pustii

Si sunt convins ca as gasi o cale-

M-oi duce de-unul singur in pustiu

Imi voi fi-nvatat lectia.

Si chiar de m-oi trezi apoi, tarziu

Ca am gresit directia-

As sta. As incerca sa uit, dar n-as putea

Si nu m-as minti iarasi, ca-n trecut

As mirosi o floare, o lalea

Si m-as gandi la ce as fi putut

Sa fac mai bine, sa-ti fi fost pe plac

Si totodata sa-mi fi fost si mie

As trece peste orice gafa, orice trac

Chiar de-or fi fost doar una, ori o mie.

Chiar daca noi de la inceput ne stim

De cand au inceput spatiul si timpul

Uneori preferam sa ne mintim

Si nu dansam, chiar daca simtim ritmul

Si uneori ma prefac ca sunt surd

Si chiar imi pun mainile la urechi

Incerc sa-ti spun ce simt printr-un cuvant,

Un cuvant rasucit, pribeag si vechi.

Si ma gandesc ca poate-ar fi mai bine-

Sa nu mai spun nimic. Caci prin cuvinte

N-as putea niciodata sa-ti explic

Cum ma faci sa ma simt. Cum nu imi vine

Pofta de nimic, cand am pofta de tine

Si cum ma faci cumva din om, neom

Si poate ca in locul unor rime

As prefera sa fim... atom langa atom.

Cuvintele...  nu mereu imi servesc

Si par, pe-alocuri, c-ar fi-mpotriva mea

Oricat le-nvart, le-mbin, le plamadesc

Nu pot pe-antregul sa iti spun ce-as vrea.

Spun cerului o ruga, o dojana

Si Doamne, daca intr-adevar existi

Oare-am cerut prea multe? Spune-mi, Tata

De ce ma vrei tu singur si piezis?

Caci fara ea totu-i lipsit de sens.

Si de nu-i ea, altele sa nu fie.

Doar spune-mi pana unde-am de mers

Cat sa cutreier lumea ca-o stafie?

Chiar nu e evident? De ce-ai nevoie?

Si cate nopti la rand mai vrei sa pierd?

Da-mi cerule macar o data voie

Si chiar de-o sa ma ierti, eu nu te iert.

Da-mi voie sa invat ce e iubirea

Si da-mi macar putin, cat sa-nteleg

Chiar de uneori neg, asta mi-a fost menirea.

Ca langa ea sa-nvat ce-i omenesc

De nu esti de acord, sa taci pe veci

Nici chiar tu insuti nu ai intelege

Intruchipeaza-te din nou si treci

Prin ce trec eu, asa-numite rege.

De regi, ciocoi si dumnezei, lehamite.

Cand ea mi-e si amurg si rasarit

De vei avea curaj, inhama-te

Si sufera cat eu am suferit.

Macar pe jumatate, si-intelege

Ca nu esti absolut. Nici chiar pe jumatate

De nu o fi asa, iar sa te lege.

Din iubire se fac cele mai mari pacate.

De il sfidez pe El. Sfarsesc in iad?

Durerea asta nici nu se compara.

Caci daca eu pe tine nu te am

Pot s-am orice, ca n-am nimic. Si daca

Mor de sete, fii-mi tu apa.

Si de merg la razboi fii-mi tu spada.

De ce sa lupt, ma-ntrebi? Si care-i scopul?

Vreau sa invat sa fiu om. Pentr-o fata.

Chiar daca nu mereu ce e uman

E la fel de-omenesc

Imi asum riscul cand iti spun:

Te voi iubi. Te-am iubit. Te iubesc.

Veghează-mi sufletul ascuns,
În serile triste de toamnă.
Iubește-mă ca presupus
Și uită de orice povară.

Vreau să-ți citesc în stele lumea,
Să-mi aleg planeta mea,
Și să rămân singur pe ea,
Cuprins de galaxia ta!

Ajută-mă să-mi deschid ochii,
Căci focul mă orbește iară,
Când dorul arde, ignorându-ți
Voința ta mare, de ceară.

Vreau să cred că e la fel,
Vreau să fiu eternul tău!
De nu, să uit că-ai fost cândva
Întreaga fericirea mea.

Undeva, de nu se vede
Noaptea, mor câte puțin,
Acceptând că fac ce trebuie —
În largul minții, un străin...

Pentru că nu am vrut să cad,
Dar m-am izbit de întrebări.
În anotimpul tău mă simt
Cuprins de prea multe schimbări.

Te aștept să vii și să-mi explici
De ce eclipsa are loc,
Cum ești de-acord c-o să fim reci
Și nu ne mai iubim deloc...

Zi de zi, îmi cert orgoliul
Să mă lase singur iar,
Cât timp te caut într-o vreme
Din care nu vreau să dispar.

În vânt se clatină iubirea
Și ne aduce nicăieri...
Cât timp mai sunt încă aici,
Arată-mi că și tu mă vrei!

Mai știi nopțile

când Luna lacului-i zâmbea 

cu calm seral își oglindea

a ei rece față-n apa sa?

sau zilele 

când Soarele abia ce răsărea 

în marea vastă își vărsa 

un roșu-aprins ce ne-nroșea?

Mai stii oare

când vara ploile cântau 

în grave octave de ne trezeau

din vise în vise ne regăseau?

Mai știi oare

acele Luni, acei Sori și-acele ploi,

cum lucrau împreună doar pentru noi

şi-n clipele-acelea eram amundoi?

sau, cum să o spun mai firesc?

eram doar noi doi

cu fetele-aprinse

aprinși de emoții și goi!

Marius Ene, August, Polonia

Am venit într-o zi la tine, eram entuziasmată

Tu m-ai invitat la o cafea fierbinte, s-o bem toată

Și n-am putut să te refuz că de mult așteptam asta

Și am venit și am stat și ne-am tot privit

Când am plecat nu știam dacă am să mai vin

Așa că, a doua oară mi-am uitat șoseta sub patul tău

Am vrut doar o garanție, că mă vei chema din nou

Și m-ai sunat să vin, să-mi i-au șoseta înapoi

Iar eu am venit și mi-am luat-o n-am să mint,

Dar sunt puțin cam amețită, știi ce zic

Și în grabă când am dat să plec mi-a căzut elasticul din păr

Și am știut că mă vei chema iar la o cafea cu un praf de zahăr

De data asta când am venit, mi-am adus și o fustă

Și o cămașă albă, și parfumul ce încă persistă

Ne-am zâmbit am stat și m-am mutat la tine

Acum îți bei cafea caldă doar cu mine

Dar n-a trecut mult, pentru mine prea puțin

Și-a trebuit să plec într-o zi  la mine acasă

Am plecat dar n-am știut că n-am să mai vin

Dar am lăsat, să-ți amintești de mine, cafeaua ta pe masă