Pustiu verde

Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.

În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.

Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.

Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.

Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.

Mi te-am infuzat în sânge și acum simt cum mă pierd,

Ești drogul ce-mi cutremură temelia ființei mele,

Realitatea îmi fuge printre degete, ca nisipul fin,

Și-n vâltoarea ta, eu, o ancoră fără țărm, mă învârt.

Ai devenit seva ce prin vene-mi curge zilnic,

Un elixir amar și  totuși necesar ,

Bătaia inimii ,tu ești ritmul clinic,

Mă ții în viață, mă faci să delirez.

Nu mai sunt fix, un vas pe un ocean învolburat,

Cu busola spartă, navigând într-o furtună de tine,

În acest haos, ești singura constantă, neîncetat,

Ești furtuna, calmul și valurile ce mă înclină.

Infuzat cu esența ta, ce-mi invadează totul,

Lupt să recâștig balanța, însă tu ești ,

Te-ai topit în ființa mea, o adicție ce nu cunoaște leac,

Și-n acest turbinio, destine încleștate.

În regatul ceresc, unde tacere domnește,

Soarele, cu raze de gheață, pe tron se așează,

Țesând din albastru și alb o pânză cerească,

Un tablou viu, unde focul cu frigul se împletește.

El, monarhul zilei, cu diademă de brumă,

Își etalează puterea-ntr-un paradox astral,

În regat pururi arzând, dar nicicând în cenușă,

Domnește peste iarnă, cu-a sa flacără de gheață, regal.

Cu fiecare zori de zi, soarele se renaște,

Încrustând în ceruri diamante scânteietoare,

Și-a sa lumină, ce arde rece, se revarsă,

Prin veșmântul nopții, în carapacea sa aurie, zboară.

În zodia sa, soarele sculptează timpul,

Cu degete de gheață care ard, dar nu ard,

Într-o simfonie a universului, fără sfârșit, fără exemplu,

Dirijând anotimpurile, într-un ciclu nesfârșit, pe pământ.

El, stăpân peste paradoxuri, luminează și înghite,

Razele-i, săgeți de gheață, în inima zilei lovesc,

Topind misterul nopții, lumea încet le primește,

Într-un dans cosmic, unde flăcările reci tot cresc.

Și-n acest balet solar, unde lumina înfrigurată,

Cu pământul se joacă, într-o armonie de culori,

Soarele cu raze de gheață, în cer întronat,

Își poartă coroana de ghețuri și flori.

Sub bolta înstelată, el veghează domol,

Peste mările înghețate, peste munții semeți,

Unde fiecare rază prinde viață și rol,

Într-un univers unde soarele arde cu gheață, discreț.

Astfel, arde în regatul său înghețat,

Un rege al contrastelor, un titan al cerului înalt,

Pictând cu raze de gheață, într-un mod neașteptat,

Un peisaj etern, unde focul și gheața nu se-mpart.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

În vălul nopții se strecoară gândul meu,

Spre tine, prin constelații de neînțeles,

Caut în stele ceea ce se ascunde în apus,

Misterul ce învăluie dragostea ce o țes.

Ești o enigmă scrisă-n versuri de poet,

Un cod cifrat în petale de trandafir,

O melodie ce vibrează discret,

În inima mea ce bate fără de sfârșit .

Dragostea ta, o bibliotecă vastă de emoții,

Fiecare pagină, un palimpsest scris cu pasiune,

Cuvintele tale, ecouri în infinite poziții,

Se ascund în toate colțurile inimii mele, fără opțiune.

Ești algoritmul complex ce îmi criptează simțirea,

Fiecare gest al tău, o ecuație ce-mi definește existența,

În ochii tăi, găsesc soluții la eterna mea mirare,

Iar îmbrățișările tale sunt acoperite de o dulce esență.

Sub masca serenității, arde un foc nevăzut,

Flăcări de pasiune ce se ascund sub calmul tău,

Căldura ce o simt când mă pierd în infinitul tăcut,

E combustibilul ce alimentează visul meu.

În adâncul dragostei tale se ascunde un univers,

Pline de galaxii de sentimente, neexplorate, pure,

O călătorie prin tine, un cosmos divers,

O dragoste complexă, demnă de orice măsură.

Și în timp ce lumea privește cu invidie,

La poema vieții noastre, sculptată în destin,

Eu mă bucur de secretul ce se ascunde cu aviditate,

În dragostea ta, mereu un labirint.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

De ar putea marea să vorbească 

Ce-ar zice ea oare ,

Un Babilon de oamenii, ea a scăldat 

A alinat durerile și arsurile le-a spălat 

Și pleacă și revine iar ,priviri purtând 

Spre infinit, sub luciul stelelor 

Acolo unde cerul și ea se impleticesc 

Și gândurile se indeplinesc. 

Ea poartă în adâncuri, cele mai arzătoare gânduri 

Ce așteaptă doar pe cineva

Ce poate le rastalmaci, le arunca 

In plasa visatorilor reali.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.