Epilog

Te ascunzi năvalnic printre lumi,

Ca o lumină ce fuge de propria vină

Iar eu îmi rup pașii încercând să te ajung,

Neștiind căt e iubire, căt e adevăr.

Mă chemi din depărtări, iar chemarea ta

Îmi sună ca o promisiune neterminată.

Îmi șoptești, pierdută, că asta e iubirea,

O foame care se hrănește din rană.

Am crezut că mă amăgești, că mă înveți să iubesc

Fără să-mi dai voie să ajung.

Că sunt doar o umbră pe care o chemi

Ca să nu fii singură pierdută printre lumi.

Și totuși, într-un târziu, am înțeles,

Că Iubirea nu se atinge, se acceptă,

Iar dacă tu ești departe, promit c-am să-ți fiu

Destul de aproape ,incât să rămân, chiar și fără tine.

Simt în mainile mele arse,
Sufletul iubiri noastre care,
Emite semnale în codul morse,
Chiar și acum în ceasul morții noastre.

Cea mai fierbinte dragoste
Cu  cel mai rece sfârșit,
Că n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?

Simt cum mă adie usor vântu’…
E rece, și timpul, și ceaiul, și eu, și tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Și mă vei căuta în toate și nu voi fi găsit.

Dacă te întrebi unde sunt,
Poți să mă cauți în trecut,
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Și dacă-mi va fi dor, n-am să-ți scriu.

Din adâncuri spumante dorinți

Se dezlănțuie amețite splendori,

Răsărind din ale demiurgului bolți

Necistitele din vis comori.

Mă mai alintă un jint,

La un colț de suflet,

Că inima, nu mai poate duce,

De când singură bate pe căi pierdute.

Și de-ar fi să-mi apari doar in vis...

Am să aleg să dorm profund pe veci.

Prea pierdut, prea rătăcit sunt

De la ultimul nostru...rămas bun...

Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.

Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.

Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.

E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini. 

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Aș pleca în depărtări și poate,
Să găsesc acel răspuns
Ades prin suflet îmi străbate,
De săgeți mă simt străpuns.

Începe să mi se taie suflarea,
Nu pot să rostesc un cuvânt,
Că nimic nu schimbă starea,
Ce-o trăiesc în fiecare gând.

Ce am în suflet știu doar eu,
Că pot să trec și peste tot
Sau poate că așa-i și mereu
Să las totul fără de zgomot

Să privesc spre tine în viitor,
Căci nu știu ce va fi în carte,
Ce-aștept să fie folositor
Sclipirea o să o văd departe.

În umbra durerii,pasu-i greu
Simt cum parcă am pierdut
Să-mi trăiesc gândul meu
Sperând la orice bun început...

Lumină din lumină se naște peste floare,

Ușor și dintr-o vină se naște supărare.

Dar frica te omoară:-dușmanul cel dintâi-

De ți-a intrat în vene , iți pune căpătâi.

Și-atunci începe răul, când dubiile apar,

Se scurge toată viata, ca vinul din pahar,

Și-ai vrea să-ncerci norocul, dar teamă ți-e că nu-i,

Rămâi pe loc în umbră, ca haina într-un cui.

Și cui să-i ceri părerea când toată lumea minte?

Te pierzi printre probleme și uiți de cele sfinte.

Și-ncepi să dai afară tot ce-ai ținut în tine,

Căci înecat în frică, faci rău și zici că-i bine.

Conștiința încărcată , începe să te strige,

Și inima se zbate, ca-nfiptă în cârlige.

Știind că nu e bine, văzând că tot greșești,

Te-arunci între suspine și-ai vrea să te oprești.

Dar corpul iți e mort și mintea îți este-n ceață,

Simți flăcări de sminteală în inima de gheată,

Tu, cel ce ieri zâmbeai, cuprins de imprudență,

Azi copleșit de vorbe, te-afunzi în decadență.

Și unde erai ieri, azi greu vei reveni,

Căci guri ce lasă urme oriunde vei zări.

Și-o inimă distrusă degeaba e cusută,

Că ața doar o strânge, dar ea rămâne ruptă.

Mi-e dor de tine, chiar si atunci când uit cine ai fost....cu mine...

Uneori, dorul nu are un nume clar... E ca o umbră care mă urmărește, fără să pot apuca să o strâng în brate. Mi-e dor de tine, dar poate că nu mai știu cine ai fost cu adevărat... sau poate că mi-ai fost drag prea mult ca să mai pot vedea realitatea. 

Rândurile acestea sunt pentru toate poveștile care au început frumos, naiv, nevinovat și s-au terminat înainte să-și ia un bun rămas care ar fi lăsat o inimă întreagă.... rânduri pentru toate poveștile care au rămas suspendate, undeva între ,,a fost" si ,,ar fi putut fi".

Rânduri pentru o poveste... un vin care a rămas promis... dar poate e doar păstrat în întuneric... pentru cândva...

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Ascultă bine aceste lacrimi

Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,

Ascunde-te de-a tale patimi

Și amintește-ți a lor sensuri.

N-ar fi frumos să arăt spre vină

Și nici măcar să mă apropii,

Dar, transformându-mă în ruină,

Mă calci ușor cu dosul tălpii.

Mă distrugi cu indiferența,

Crezând că-mi dai doar libertate,

Dar eu aș vrea să-ți simt prezența

În suflet, pe o eternitate.

Din vina ta, ușor iubesc,

Crezând și-n simpla lor vrăjeală,

Dar ajung doar să greșesc,

Fiind doar a lor „momeală”.

Îți simt dragostea-n privire,

Tulburată-n fiecare seară.

Păcat că nu-i poți da citire

Sufletului ce te doboară.

M-ai rănit cu a ta tăcere,

Cu lipsa ce nu mă salva.

Am căutat mereu putere,

Dar, tată, oare te mai pot avea?

Nu mă ține de mână, dulce este visul în care mă aflu;

Camera în care sunt e prea întunecată, rămân fără suflu,

Aud din nou acele gânduri care nu-mi dau pace, urlu.

Mă scufund.

Realitatea se luptă cu idealul, eu doar privesc și zac,

Vorbele tale sunt prea dulci, ești otravă fără leac;

Spectatorul propriei povești, nu mai pot să mă prefac.

Salvează-mă,

Apa din lacul lacrimilor se revarsă pe fața mea fără oprire,

Mă înec, cerul e un albastru închis, nu există nemurire;

Nu există salvare pentru mine, poate doar pentru iubire...

Te rog