Epilog
Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.
Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.
Стихи из этой категории
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
Mirări
să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă
da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
stihuri diamantine //3
ploaie
răcoroasă primenitoare
hrănind întărind însuflețind
rădăcinile vieții de pretutindeni-
mângâind desfătând bucurând
melancolicul singuraticul
suflet
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Blue monday
În lumea umbrelor, sub cerul adânc,
Lunea albastră plânge în tăcere.
Cu chipul său palid, ca de argint,
Adună amintiri, durere și mister.
Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,
Cu umbre lungi și inimi înfrânte.
Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,
Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.
Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,
În noapte rece, se aude un cântec tăcut.
Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,
Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.
Privind spre cer, cu privirea apatică,
O lume întreagă simte povara ei.
Lunea albastră, în singurătatea sa magică,
Răscolește în suflete amintiri de demult.
Dar în umbra ei întunecată, să știi,
Că și lunea albastră ascunde un farmec.
Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,
În noapte întunecată, poartă un secret.
Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,
Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.
Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,
De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
Mirări
să vezi două pietre sărutându-se
îţi dă de gândit
cineva spunea că eternitatea
este o noţiune abstractă
Brâncuşi a surprins-o
într-un sărut
altcineva spunea la fel despre suflet
greşit
sărutul e chiar sufletul
răstignit
la Stonehenge pietrele
şi-au înghiţit sufletele
n-au mai rămas decât niște capete uriașe
fără inimi
sărutul lui Iuda nu mai stârnește patimi
nu mai surpinde
pare o îmbrățișare nefirească
dintre o piatră și o inimă
da
le spusese Isus
„unul din voi mă va vinde!”
Mihai Eminescu
În veacul luminii și umbrelor grele,
Mihai, în suflet, luminezi mereu,
Eminescu, cântăreț al nopții ele,
Cu stele de gânduri în minte și zeu.
Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,
Privirea ta străbate veacuri de timp,
Poezia ta, ca o floare sfințită,
În inimi, cu dulce-amărui șoptind.
Cu versuri pline de pasiune și vise,
Ai pictat cerul cu farmec sublim,
Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,
Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.
Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,
Ai rătăcit, poetul înălțat,
Prin lumea cuvintelor, ca un călător,
Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.
Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,
Ca un far în noapte, strălucind cald,
Cu versuri etern îmbrățișând pământul,
Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.
Cu glas de inger, în cântul de stele,
Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,
Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,
Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.
stihuri diamantine //3
ploaie
răcoroasă primenitoare
hrănind întărind însuflețind
rădăcinile vieții de pretutindeni-
mângâind desfătând bucurând
melancolicul singuraticul
suflet
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Другие стихотворения автора
Tăcerea noastră
Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Un simplu gând
Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.
Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.
De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?
Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.
Adevărul în spini
Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.
E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.
Tăcerea noastră
Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.
Pseudoștiința
Prin cuvinte fără cuviință,
Ia ființă, necuviință,
Iar eu, asistând la conferință,
Se dă drumul la sentință.
Sunt condamnat la juruință,
Simt cum frica-mi crește,
Dar plin de bunăvoință,
Încep a reînființa.
Creez o discrepanță,
Dau nuanță la rezonanță,
În timp ce tai orice speranță,
Printr-o neexplicată concordanță
La pseudoștiință.
Tai orice conștiință
Ce-mi este împotrivă,
Anulez orice dorință
Ce-mi este nedorită.
Distrug orice credință
Ce nu-mi este închinată,
Dezintegrând orice ocurență,
Căci nu suport aparență.
Dar în suflet am o tendință,
Simt în inima o flatulență,
Nejustificat, apelez la subzistență.
Te-am distrus… pseudoștiință.
Dar tu prin exuberanță,
Cu răutate preexistentă,
Apelezi la milă, deși e în absență,
Răutatea ți-e componență,
Dar eu reprezint, fără proeminență,
Arma autodistrugerii de ființă,
Și vei rămâne în penitență,
Draga mea pseudoștiință.
Un simplu gând
Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.
Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.
De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?
Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.
Adevărul în spini
Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.
E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.
Dincolo de Veci
Nu-s rudă, nici ram dintr-o maimuță pierdută,
Ci-un semizeu din piatră și cer făurit,
Un glas ce răzbate prin umbra tăcută,
Aducând adevărul pe-al lumii granit.
Și-am să lupt, chiar de sângele-mi plânge în tină,
Pentru dreptul tău, liber, să mă contrazici.
Sub Tronul Hetimasiei, o artă divină,
Ca sa fim toti cununi de flori, ale Veciei.
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.