Nuanță de gri

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Pe dealuri de gheață se plimbă voit
Moartea cu coasa și un popă lihnit,
E iarnă în sat si mor dezveliți
Copiii și adulții de foame răzbiți

Ascultă cum urlă câinii la lună
Și cum le răspund oameni din umbră,
E foame în sat și nu e scăpare,
Din lanțuri de om doar moartea ne trage.

Ne strigă strigoii din capătul văii,
Ne alungă prin noapte teama de moarte,
Ne frige pământul la mâini și la coate,
Genunchii... de gură sunt tot mai aproape.

Am fost pentru ei doar vite și oi,
Simple schelete scrise-n caiete,
Ne-om plânge în vară morții cu teamă
Să nu ne audă ciocoii din iarbă.

Aștept solemn în portul vieții mele
Un semn din lumea celor ce-au plecat,
Mai cred în îngerii din stele
Și-n mortu-acela ce-a-nviat.

Sunt superstiţios, de-aceea cred în umbre
Și-n visele în care îmi apari,
Te văd, iubita mea, pe o cărare
Aproape de-o pădure de stejari.

Un fel de rază-ţi luminează chipul,
Așa cum luminează luna chipul meu,
Zâmbesc, chiar dacă îmi doresc sfârșitul,
Dar moartea nu mă vrea, că-s derbedeu.

Privesc spre ochii tăi a nu știu câta oară,
Destinul nostru-i frânt de la mijloc,
Sunt izolat în lumea de afară,
Căci lângă tine nu mai este loc.

Flutur în vânt scheletul mâinii drepte,
Într-un adio-n care nu aș vrea să cred,
Te-aștept la-aceeași oră mâine-noapte,
Căci doar în negrul nopții mă încred.

Exasperat de fața-mi de paiață,
Mă-ntorc la târgul meu dintâi,
Paloarea ta înseamnă viață
Și-aș vrea de azi să-ți stau la căpătâi.

Când viața nu mai vrea să fie calmă,
Să te așezi pe stânca sufletului meu,
Căci barca existenței mele n-are cârmă
Din ziua-n care tu te-ai dus la Dumnezeu.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.

Eu sunt stăpân peste nimic,

Un veșnic rob fără sărsam,

Un călător în astă lume,

Un biet creștin fără să știu.

Văd cimitirul plin de viață

Orânduind coloanele de morți,

Un amalgam ciudat de oase,

Un dans macabru în decor.

Mă văd epavă într-un vid,

O umbră falsă pe pământ,

Sunt un orgoliu fad al unui slut,

Un bâlbâit timid al unui mut.

Văd moartea ca perfecțiune,

E ispășirea noastră-n absolut,

O veșnicie fără formă,

O zdreanță aruncată-n vânt.

Spre drumul judecății mele,

În fiecare zi cu nume

Îmi lepăd gândurile lumii

Și mă îndemn la rugăciune.

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.

Viața întreagă e o  poveste

Pe care unii vor s-o spună,

Iar alții vor s-o  țină ascunsă

De oameni și a lor minciună

Viața e un izvor de apă

Ce curge lin fără-ncetare,

La fel se scurg și anii noștri

Ușor, ușor  pân'la plecare

Viața e lupta permanentă

Cu cei din jur și tine însuți,

Iar răul lumii îl poți răpune

Când niciodată nu renunți

Viața e-n trupul tău de lut

Ce nu o cumperi de la piață,

E sufletul ce ți-l dă Domnul

Curat să-l ții, lumină-n ceață

Viața ți-o dăruiește mama

Încă de când în pântec ești,

Apoi ea pasul ți-l veghează

Pe unde calci să nu greșești

Viața e firul încurcat de ață

Ce mult nu ține și se duce,

Așa că zboară Sus cu fapte

C-aici rămâne..un nume pe o cruce!

De aș putea, și aș pleca chiar,

Dintre oameni și din viață,

Printre norii cei de var

Intr o lume unde îngheață,

Dorul ,dragoste divină 

Să mă bucur de un etern

De un etern lipsit de vină,

Intr un vid tăcut, solemn

Intr un loc nebântuit 

De vre o urmă de iubire, 

Să dorm ani un infinit

Fără vise , in neștire ..

Dar nu pot pleca acum,

Timpul încă nu sa scurs

Și voi pleca atunci la drum,

Atunci când te oi iubi de ajuns

Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,

Ridică ochii şi zâmbeşte:

Acolo sus, pe cer, o stea

Doar pentru tine străluceşte!

Nu e femeie sau bărbat

În toată lumea asta mare,

De are sufletul curat

Să nu găsească alinare!

Priveşte-n jurul tău să vezi

Cum şopotesc izvoarele,

Cum zburdă mieii prin livezi

Şi cum răsare Soarele!

Apoi, cu multă luare-aminte,

Observă păsările-n zbor:

Superba lor îmbrăcăminte

Umple văzduhul uimitor!

Mai sunt şi florile, copacii

Şi freamătul oceanelor,

Albine, fluturi şi gândacii

Plutind pe-aripa viselor!

Nu ai venit sa porţi războaie,

Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:

Ca picăturile de ploaie

Să-ţi fie sufletul senin!

Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos

Şi-ai să constaţi că lacrima

Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,

Cu bucurii îţi umple inima!

De-ai să înveţi să râzi plângând

Ai să constaţi că-n jurul tău

Pământul tot a plâns râzând

Când s-a născut un Curcubeu!

Secretul e să vezi culoarea

Din care e creată Viaţa,

Ca să parcurgi toată cărarea

În suflet numai cu dulceaţa!

Viața este doar un dar,

Trăiește-o ca atare

Ajut-o să te urce,

Nu să te coboare

Îndeamn-o la voință, 

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci 

Ca cea mai mândră, floare!

În lume sunt mii de limbi,

De exemplu albaneză,

Chiar nu știu toate,

De exemplu și engleză,

Toate sunt neobișnuite,

Română, rusă și franceză,

Greacă, coreeană și arabă,

Italiană, spaniolă și japoneză,

E o listă de cuvinte,

Trebuie să le ții minte,

Germană, daneză și portugheză,

Neerlandeză, Hindi și bengaleză,

Sunt mai multe dar nu le știu,

Cred că mai deșteaptă o să fiu...

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.