Viața !

Copile drag ,când ai crescut?...

Te-am îngrijit ca pe cea mai dragă floare ,

Tu mi-ai adus,lumina și zâmbetul pe față

Atunci când îmi era greu,rămasă fără de speranță.

Dar anii au trecut, le-am trecut pe toate

Avându-te alături și-n visele de noapte.

Acum tu eși Om mare ,și mă mândresc cu tine,

Poate fi o mamă,mai fericită ca mine?

E 1 iunie sărbătoarea tuturor copiilor

Iar tu ești copilul meu minunat.

Te felicit copile și-ți urez pe mai departe :

Rămâi ,Om bun ,de poți fă în lume

Doar frumoase fapte!...

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.

Iarba-i verde și cu flori

Turmile-s în risipire,

Mieii mici își  cheamă mama

Ce-i cu ei nici ei nu știe.

Pe imaș în valea seacă

Roua plânge uneori

Vântul se agită-n ramuri

Spicul grâulu-i cu flori.

Câinii știu pe ce cărare 

Urcușul e mai  ușor,

U nde-istâna lor de vară

Unde-l găsesc pe Azor.

NE ÎNCETAT ,MEREU  TE CAUT

FĂRĂ  TINE  NU-AM  LUMINĂ ,

SUFLETU-MI  MEREU  SUSPINĂ ,

FĂRĂ  TINE  ZIUA  PLÂNGE ...

ÎȚI  CUPRIND  ÎN  BRAȚE  UMBRA ,

NE LĂSÂND-O  SĂ MAI  PLECE !...

Au trecut ursitele

În ziua nașterii mele

Au trecut ca nălucile,

Și au uitat să arunce

Atunci când am țipat prima oară;

Un grăunte de noroc

Sau o săgeată de foc...

Le-aș chema la judecată

Balanța lumii-i  stricată.

Ce ar trebui să vă dau vouă

Și voi  să-mi dați  mie 

Un grăunte de noroc 

Și la prima zi a nașteri 

Să mă întorc.

Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ

sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce

vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și

foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă

vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri

parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă

se așează tocmai persoana la care visai!...

Bătea în tindă ceasul cu pendulă,

Un clopot surd cu limbă de cenușă,

Și fiecare clipă, ca o rană,

Își deschidea o pleoapă undeva pe ușă.

Din filele rămase-n cuiul rugii,

Se scuturau amiază și amurg,

Iar sfinții, scoși din aurul icoanei,

Purtau pe frunți întregul vulg.

Sub pleoapa grea a fiecărei clipe,

Tresare-un clopot mut, de plumb topit,

Și bate des în tâmpla amintirii,

S-aducă înapoi ce timpu-a risipit.

În sângele pereților mai arde,

Un soare stins, cu dinți de fier coclit,

Iar casa, văduvită de răsuflet,

Își ține-n grinzi trecutul pironit.

În podul minții, timpul tot atârnă,

Ca o icoană spartă de tăceri,

Iar anii, cu miros de ceară arsă,

Se scurg pe ziduri reci, fără puteri.

Pe sub pământ se-aude încă timpul,

Cum roade-ncet la oase și la fier,

Iar amintirea, ca o rădăcină,

Străpunge lutul rece către cer.

Dar dintre toate umbrele căzute,

Se naște, fără zgomot, un contur:

Un pas timid ce caută lumina,

Pe toate drumurile din împrejur.

Iar sufletul, cu haine de țărână,

Își cară umbra-n spate ca pe un sicriu;

Prin el se plimbă toamne fără nume,

Și-un Dumnezeu tăcut, dar încă viu.

Nisipul  clepsidrei
spartă de mal
a multor iubiri eșuate
m-atinge , mă mângâie,
mă-nțeapă cu cioburi
din clipele  de mult
trăite.

Mâinile mele caută
la fiecare val
clepsidra de tine
pierdută,
pierdută atunci în larg
când înserarea ne-a-nvăluit
și lumina își aduna
razele-n teacă.

Pe întinsul apei
talazul  depărtării
spre noi a urlat
tu singurul  naufragiat
rămâi o velă  la catarg.

Corpul nisipul mi-l atinge,
mă mângâie
alunecător
acoperind  cu scoici
rămășițe din cuvântul dor.

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Îmi plânge îngerul pe umăr,

Din zile când mai scad un număr,

Ofrandă aduc la veșnicie,

Încă din fragedă pruncie.

Ca un fachir clepsidrele înghit,

Și nu știu cum de n-am murit,

Mi-e sângele complet înnisipat,

Iar timpul simt că a-nghețat.

Îmi sună orologii în urechi,

Rămân în urmă ca un ceas străvechi,

Se pare că-s ajuns de-acel blestem,

Ca să trăiesc precum Matusalem.

E clar că nu mai am remediu,

Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,

Și-mi amintesc de viața amară,

Pe care-am dus-o-n era glaciară,

Azi plâng în raiuri pe la porți,

Repar și ung la subsuori roboți,

Şi-aș scrie întreaga mea biografie,

Dar nu există oceane de hârtie,

De aceea am să sculptez în piatră,

Toți munții ce îi am pe vatră,

Pământul să rămână pururi plat,

Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.

La umbra unei frunze,

Influenţat abil

De foamea unor muze,

Scriu poezii de-un kil.

Dar îndemnat întruna

De pofta lor enormă,

Mă văd scriind de acuma

Şi poezii de-o tonă!

Ce critici să-mi citească

Poemele ciudate?

Pot să le răsfoiască

Doar cei cu greutate!