Din mila ta, din mila mea..

Privirea ta tăioasă o găseam, 

Înfiptă-n ochiul meu de piatră, 

Și-n loc de lacrimi, eu plângeam, 

Cu praf de marmură uscată. 

Și stană am fost sub dalta ta, 

Și m-ai cioplit o bună vreme, 

Dar am rămas uitat pe undeva, 

Și piatra ne îndepărtată geme. 

Printre unelte, noaptea mă veghea, 

Cu luna prinsă-n cuiele din grindă,

Iar trupul meu — parcă striga 

Din piatra ce lucea ca o oglindă.

Zâmbind, treceai, cu umeri goi,

Cu mâini subțiri, mirositoare-a viață,

Și fiecare gest al tău, în mine-apoi,

Lăsa o rană albă ca o dimineață. 

Şi m-am dorit statuia ta pe veci, 

Cu palma-ți creatoare să mă-nvălui, 

Să îți simt degetele lungi și reci, 

Când pânza tragi în jos să mă dezvălui. 

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

Ce să mă fac cu libertatea fără aripi,

Când cerul mă străbate până în pământ, 

Când visul, steaua ce-mi bătea în noapte, 

Mă cheamă prin lumini ce ard căzând?

Am dezlegat din suflet toate nodurile strânse, 

Dar lanțul lor, topit, mi-a curs în vene reci;

Și-acum sunt liber — un freamăt care merge,

Cu pași mărunți pe-al sorții lungi poteci. 

Mi-am smuls din umeri dorul de înalturi,

Și-l țin în brațe strâns, ca pe un zeu;

Căci libertatea, o rană fără margini,

Mi-a dat un zbor, dar zborul nu-i al meu.

Cui să-i mai cer hotar, cui să-i mai cer cădere,

Când nu mai am nici zid, nici rădăcină-n lut?

Sunt ca un vânt ce-adie în tăcere,

Și-n propria-i suflare s-a pierdut.

O, dați-mi iar o colivie cu ferestre,

Să pot visa că cerul e aproape, viu, 

Căci libertatea fără aripi este

Doar un deșert de lacrimi și pustiu. 

Azi rănile din mine înfloresc, 

Și-mi cad în loc de lacrimi, muguri, 

Pământul sub picioare-l înmustesc, 

Și înserarea mi-o sfârșesc pe ruguri. 

În focul serii, trupul mi-e cais,

Cu ramuri arse-n vântul ce mă strigă,

Sub pleoape plouă umbre de abis,

Și primăvara toată mi-o irigă.

Din carne vrejuri mi se-ntind,

Purtând în spini otrava lumii,

Pământu-n brațe îl cuprind,

Și îl arunc în dosul lunii.

În flăcări dulci, petalele îmi ard,

Ca niște palme-ntinse spre lumină,

Cu patos mușc feroce din hazard,

Și universul simt că-mi este rădăcină.

Voi înflori de-acum în fiecare an,

Și toate rănile în muguri vor erupe,

Iar frunzele ce-mi stau cuminți pe ram,

Cărările trecutului, or să mi le-astupe.

Nimeni nu mă mai strigă, 

numele meu nu mai există,

de fapt nici nu am avut nume,

ci doar o silabă...Tu!

Mersul meu s-a oprit,

pasul meu se împleticește,

de fapt nici nu am avut pas,

ci doar o zvâcnire de trup.

Ochii mei  clipesc încontinuu,

când privesc spre decăderea lumii, 

de fapt, cred că ochii îmi lipsesc,

pentru că totul e întuneric.

De fapt, nici nu mai sunt,

m-am stins înainte să fiu

o suflare neterminată,

într-un suspin neauzit.

Freamătul meu nu se aude,

nici vântul nu-mi mai simte pielea,

de fapt nici n-am avut piele,

ci doar o urmă de rană.

Dumnezeu tace în mine

ca o biserică prăbușită,

de fapt nici nu mi-e clar dacă-i acolo,

sau e doar ecoul meu gol.

Îmi pare că nici nu m-am născut,

ci doar am fost visat de cineva,

care s-a trezit prea devreme,

uitând să-mi dea un rost.

Poate că timpul nu curge,

ci doar eu mă frâng în secundele lui,

ca o oglindă care n-a reflectat,

niciodată chipul corect…

Aud iar cum Dumnezeu plânge,

nu pentru lume, ci pentru El,

căci în tăcerea Lui perfectă,

nici El nu-și mai recunoaște Creația.

Vânt pribeag ce știi de toate,

Lumea-n lat și-n lung străbați,

Spre durerea mea te-abate,

Înspre ochii înlăcrimați,

Suflă-ntruna cu putere,

Chiar de ninge, chiar de-s ploi,

Oblojește a mea durere,

Şi-adu-mi mândra înapoi.

Codrule cu frunza deasă,

De-ai văzut, de-ai cunoscut,

Pe frumoasa mea aleasă,

Freamătă al meu sărut,

Răspândește-l în poiană,

Pe-un trifoi cu patru foi,

Ca frumoasa-mi Cosânzeană,

Să se-întoarcă înapoi.

Murgule cu coamă-n vânt,

Ce copita-ți știe zarea,

Dacă pașii ei s-au frânt,

Ori i s-a pierdut cărarea,

Tu, necheză-n noaptea grea,

Fă să tremure pământul,

Să-mi audă inima,

Și să-i regăsesc cuvântul.

Lună albă, sus pe cer,

Ce-i veghezi visarea lină,

Pune-n raza ta mister,

Să-i aline noptea plină,

Spune-i blând că dorul arde,

Că-l purtăm triști amândoi,

Și că-n lume, orișiunde,

Drumul duce și-napoi.

Vânt pribeag, de-ai dus chemarea,

Peste dealuri, peste văi,

Spune-i blând că așteptarea,

Fulgeră în ochi văpăi,

Suflă-i dorul meu în șoapte,

Fă-l să-i mângâie obrazul,

Găzduiește-o peste noapte,

Spulberând din ea necazul.

Codrule cu rădăcini,

Prinse-n vremea trecătoare,

De-ai văzut-o între străini,

Dă-i din frunza ta iertare.

Fă să-i crească-n pași lumina,

Drumul lin să-i faci spre casă,

Căci aștept bătu-m-ar vina,

Singur, ca o umbră ștearsă.

Izvor tainic din poveste,

Ce-ai văzut atâția pași,

Spune, unde doru-mi este,

Unde-s ochii ei cei dragi?

Curgi și du-i o mângâiere,

Spală-i gândul de-ntristare,

Lasă-i, susurând, plăcere,

Din iubirea mea cea mare.

Soare blând de dimineață,

Ce-i săruți pleoapa ușor,

Dă-i din raze o speranță,

Spune-i cât îmi e de dor.

Lasă-i strălucire-n cale,

Pasul fă-i-l voinicesc,

Să-i pot da îmbrățișare,

Și să-i spun cât o iubesc.

Dacă-i scris să se întoarcă,

Ca izvorul spre ocean,

Îi voi fi și țărm și barcă,

Și-oi iubi-o an de an,

Dar de-i dusă-n altă zare,

Fără gând de-a mai privi,

Voi rămâne ca o floare,

Ce nu-i dat spre a-nflori.

Orizontul e pierdut 

Pe-o mare -ntunecatä

Împrăștiind tăcut 

Năframa-nlăcrimată 

Sub vălul neguros

Plutea înfrigurată 

La cârma vântului tăios 

Bolta încruntată. 

Luna,printre umbre

Licărea cu sfială 

Gălbejită din fire

Cu nuanță virtuală. 

Hoinărea o barcă 

În vârtejul apei

Ìmpänzitä leoarcä

Sub spasmul pleoapei  

Fălcile adâncului 

O sorbeau însetate, 

Spre brațele malului 

Din răsputeri se zbate.

Se -agăță de -o buturugă

Zdrobindu -se de stânci 

In strigäte de rugä

De-ale sufletelor voci...

 Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,

Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,

Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,

Să văd verdeața și, măreția florii

Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,

Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,

La toți, la toate, fără deosebire,

Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire

Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,

Pe care-l rătăcește-n viață, omul,

Și se abate, de la cararea dreaptă,

Călcând voit, pe partea-ntunecată

Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,

Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,

Raceala dintre noi, s-o transformăm,

În dragoste, iubire, și-n pace să visăm

Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,

Și-un câmp întins și, colorat de flori,

Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,

Și binecuvântare.....printre oameni

Am scris de apă, lumină, foc, pământ,

Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,

Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,

De către Cel de Sus, Păstorul blând!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

Cât aș vrea, să fiu și eu...poet
Să scriu rânduri... să vă placă,
Fac efort, ca vers... să-mi iasă
Nu mă las... tot omu-ncearcă.

Prin școli, în timp, am învățat
Ce trebuie să știu în astă viață,
Cuvintele rostite să aibă...sens
Și, de la înțelept să iau..povață.

Ziua, seara și chiar pe înnoptat
Când mi-apar în gând...povești,
Scot din buzunar, stilou, hârtie
Mâzgâlesc, dorind să mă citești.

Stau de vorbă cu-a mea muză
Să mă-nspire... să mă-ndrume,
Să mă joc, de-a rima-n... vers
Poezii să fac...puse-n volume.

Scriu ce simt și cum mă simt
Făr' a avea pretenții de... artist,
Tot ce știu e că...nu mă opresc
Criticilor...cu stoicism... rezist!