Din mila ta, din mila mea..

Blestemat să-ţi fie neamul,

Câine fără sânge de român,

Pe grumaz îţi şade hamul,

Şi ne vinzi la neam păgân.

Bestemată ţi-e tăcerea,

Că ascunzi sub ea venin,

Ţării i-ai vândut averea,

Şi - azi e slugă la străin.

Blestemaţi suntem şi noi,

C-am pus friţul să conducă,

Peste tot apar ciocoi,

Ce vor bani dar fără muncă.

Trist şi singur e norodul,

Mulţi, puţini, câţi am rămas,

De când a pornit exodul,

Ţara-i stinsă... fără glas.

Tot românul lucră-n lume,

Şi s-a smuls din rădăcini,

Şi-a corcit şi neam, şi nume,

Devenind treptat străini.

Blestemat neamul vă fie,

Guvernanţi şi preşedinţi,

Să pieriţi toţi pe vecie,

Să nu fiţi nicicând părinţi.

Aș vrea să cred ,

Că mă asteaptă încă 

Căsuța mea din luncă .

E tristă și tăcută ,

Cu ușa încuiată ,

Și lacătul pe poartă .

Perdeaua din fereastră

Ascunde-n ea lumina

Ce intra în casă

în zilele de vară .

Am flori ce râd în geam ...

Si fructe dulci in ram .

Zorele și zambile ,

Lalele , trandafiri ,

Iriși , liliac

Crescute cu mult drag ;

Prietenii de-o vară ,

Meri , caiși , gutui ,

Vișini și cireșe coapte .

Seri și nopți cu lună plină

Greieri , licurici prin iarbă

Magia nopții de vară .

Am un cățel și o pisică ,

În căsuța mea cea mică .

                    T.A.D.

 Только что я помню.

 Это то что я попала в аварию.

 Уже проснулась я,

 В белой палате.

 С четырьмя стенами.

 Со мной наверное ещё один человек.

 А я молчу, моргаю глазами,

 И смотрю на другого человека как я.

 Который тоже недавно попал в аварию.

 На моей голове тысяча бинтов .

 Я вообще не чувствую ничего,только адскую боль.

 Не глаз не рта ни тела.

  Уже прошло много лет с той аварии.

 И я не помню себя.

 Только пытаюсь найти себя

 в фотографиях ,в соцсетях.

 Но ничего не могу найти.

 Уже всё пропало.

 Не помню ни близких.

 ни маму,

 ни папу,

 ни бабушку,

 ни дедушку.

 Никого не помню.

 Помню только лишь себя

 И сразу в моём зеркале

 появляюсь я сбинтованным лицом.

 И с пустыми глазами которые смотрят из палаты.

стих про аварию)это стих выдуманный)

Îmi este noaptea albă și pustie,

Și-mi cade mâna pe hârtie,

Condeiu-i relaxat pe călimară,

Cuvântul plânge undeva afară.

Mă zgârie baladele pe tâmplă,

Iar inima în alte piepturi cântă,

Îmi smulg privirea-mi hăituită,

Ce-aleargă în a ochilor orbită,

Și o aștern pe coala de hârtie,

Să plângă-ntruna poezie,

Să-nece amarul meu și-al lumii,

În pustietatea rece a lunii,

Să-mi ardă pielea de nesomn,

Sub pijamaua mea de om,

Să-mi plângă noaptea pe obraz,

Că toate zilele-mi sunt azi,

Și tot ce-i azi, va fi să fie,

O lungă zi de  poezie,

În noaptea-mi albă și pustie,

Iar visul nedormit să scrie,

Volume întregi, biblioteci,

În lumea lor topit pe veci,

Și-n loc să stau să lecturez,

Cu fața-n sus, doar le visez...

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.

Nu mi-am imaginat vreodată

Că imaginația își are propria imaginație,

Născută din imaginația Creatorului!

Îți poți imagina lesne ce dar este imaginația,

Ce săracă ar fi fost lumea în absența ei,

Iar eu fără ea n-aș avea mare lucru de spus!

Dragostea ar amuți veșnic dacă această biată copilă

Desculță și mai mereu înfometată,

Nu ne-ar vizita!

Rămasă nesupravegheată,ar ajunge repede la casa de nebuni

Cu tot cu posesorul ei...

Necontrolată, imaginația are destulă putere să transforme frumosul în urât, viața în moarte, adevărul în minciună,

Este lipsită de maturitate dar totuși,

Dacă ai ajuns într-o înfundătură de unde nu mai ai scăpare,

Apelează la ea!

Cu siguranță te va salva!

Imaginatia are personalitate nu glumă,

Incredibil ce putere are!

Vei înțelege că imaginația trăiește într-o lume separată în timp ce este umilă slugă a ta!

(19 ian 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Din liniștea ta am furat ațipirea,

Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,

Vântul și cerul ne știe iubirea,

Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.

Din clipele tale îmi fac adăpost,

Și-mi leg cu speranță visul de tine,

Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,

Iar glasul tău cântă chemări heruvime.

Ești cântec ce curge prin nopți de mister,

Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,

Pășind peste vise, prin umbre de cer,

Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.

În brațele tale se naște un drum,

Din muguri de stele și flori de cuvinte,

Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,

Cerșind nemurirea privirii fierbinte.

Din pulberea serii se țese un vis,

În care iubirea ne poartă prin zare,

Pe tâmple purtăm un timp interzis,

Dar clipele curg ca o dulce chemare.

Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,

Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,

Iubirea ne strânge ca bunul păstor,

Și ne mână ușor printre stele și ape.

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

M-am rătăcit în ochii tăi albaștri,

Și am rămas pierdut pe-o pleoapă,

Dar m-au găsit privirile-ți sihastre,

Iubita mea cu brațele de apă.

Și-am coborât ușor spre gură,

Cu teamă te-atingeam pe piele,

Iar ochii mei în ochii tăi căzură,

Iubita mea cu buzele de miere.

Apoi m-am cufundat în ațipire,

Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Pe-o clipă am fost un tânăr mire,

Iubita mea cu coapsele de iarbă.

Și-am plâns pe umărul tău moale,

Sub sânii albi să-mi faci mormânt,

Și ochi să fiu al lacrimilor tale,

Iubita mea cu glezne de pământ.

Lumea ta eu n-o mai știu

Părul tău cel auriu,

Zâmbetul de primăvară,

Pasul tău cu urma rară.

Lumea ta eu n-o mai văd,

Totu-n juru-mi e prăpăd,

Plânge-o lacrimă sub pleope,

Că tristețea-mi stă aproape.

Lumea ta n-o mai visez,

Sunt o fructă fără miez,

Trist copac fără de floare,

Fără frunze, fără soare.

Lumea ta mi-e rătăcire,

Labirint fără ieșire,

E un șuierat de vânt,

Care sapă un mormânt.

Lumea ta străină-mi este,

Nu mai este acea poveste,

Cu un mire și-o mireasă,

Ce-și doreau copii și casă.

Lumea ta eu n-o mai știu,

Tot în juru-ţi e pustiu,

Lumea ta eu n-o mai văd,

Tot în juru-mi e prăpăd...

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.