(imnuri tracice – sărbătoarea)
arhetipul mielului - să ne hrănim
cu un
neinițiat!
cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri
de lume!
- ah! injustiție, boală
a sudului -
straniu blestem!
(copil al odihnei barbare)
galben dezrădăcinat. -
*
nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență
*
zbor -
veghe a bolilor, noapte
de noapte.
poate-mi pun o pană,
două,
din pasărea speranței!
va veni vremea
când prietena mea, piatra,
va cânta poema adevărului.
voi fi eu acolo?
*
(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din
afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)
*
ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!
Стихи из этой категории
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"
RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ
,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei neputință
Ajută oamenii să nu rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.
,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie a ta pildă
S-alungi minciuna din falsa catedrală
Cu idoli războinici ce-n sânge
De creștin, urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea să dispară.
,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.
,,Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.
,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng credința în tine
să nu o respectăm,
Noi, înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată
,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce ne bântuie
Înalță-ne, ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.
Eu, nu am uitat lumina…
Eu, nu am uitat lumina,
ce a pătruns în întunericul meu,
zguduind bezna din toată
întunecimea ei...
Ea, nu a cerut nimic,
nu a rostit vreun nume,
dar mi-a despicat noaptea,
cu un fulger imens,
și din adâncul mut al umbrei,
a răsărit un alt eu,
străin de întunericul greu,
care mă ținuse captiv.
Eu, nu am uitat lumina,
ce a răsărit în ochii înlăcrimați,
aprinzând în negura lor,
o licărire a visului viu.
Ea, mi-a ars tăcerea surdă,
sfărâmând umbra gândurilor,
și mi-a deschis în zorii zilei,
calea spre un nou început.
Și, de atunci…
de atunci, lumina nu s-a mai stins,
nici nu a devenit umbră,
ci a rămas undeva,
ca o absență apropiată...
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Corabie în daneză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Sejlbåd
Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,
Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,
Hvad venter dig på din næste destination?
Sejlbåd, sejlbåd...
Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?
Hvorfor advarede du mig ikke?
Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?
Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?
Hvordan fylder jeg den?
Sejlbåd, sejlbåd...
Du var let som en spurv,
Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,
Jeg ved, at du var nødt til at gå
Sådan havde du det
Det troede du.
Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,
Fra flere sejlplader,
Jeg har endda fæstet dit anker,
Jeg ved det ikke bliver nemt for dig
Havet har sine luner,
Du ved ikke, hvad du kan forvente,
Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,
Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,
Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,
Se venligst ned, se det vedhæftede anker,
Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,
Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,
Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,
Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,
(I en argumenterende tone)
Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,
På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,
Hvis du tror det, er det dit valg...
Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,
Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."
Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"