Nu mă vrei

Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,

Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,

Nu mă vrei, și m-ai abandonat,

Dar în interior îmi e sufletul bogat.

Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,

Și stelele plâng când mă văd suspinând,

Dar tu ești departe,departe de mine,

Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.

 

Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,

Aș vrea să îți simt a ta suflare,

Totul e gri și culoarea dispare,

Fară tine ,totul mă doare.

 

Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,

Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,

Fă-mă, doamne, înger păzitor, 

Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Arnăutu Vadim poezii.online Nu mă vrei

Data postării: 10 mai 2024

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1420

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Plictisit

Plictisit de povești pline de iubire,

plictisit de filmele pline cu crime,

plictisit de timpul fără tine,

lasă-mă un pic să-ți dăruiesc iubire.

 

Timpul fuge, cum fugi tu de mine,

stelele îți luminează a ta privire,

luna îmi ascunde copilul din mine,

visele mă fac nebun după tine.

 

Lasă-mă, Doamne, acolo în trecut,

lasă-mă, Doamne, că nu pot să o uit, 

ochii ei frumoși ca două stele,

zâmbetul ei ce îmi dădea putere.

 

Sunt rămas în trecut și nu pot să uit,

cum mă priveai lăcrimând,ca un înger blând,

și îmi șopteai pe rând, cuvânt cu cuvânt,

că îmi va fi alături pe acest pământ.

Mai mult...

Numai pe tine

Nu pot  avea toate femeile din lume,

Nici toate femeile nu mă pot avea pe mine,

eu ți-am fost mereu alături,

dar tu nu m-ai ales pe mine.

 

Și sufletul îmi plânge și inima se sfrânge 

Și gândul îmi zboară spre tine comoară

Și în vis te voi cuprinde,în brațe te voi strânge,

Plângând te voi privi, din dinți voi scârțâi. 

 

Că nu îmi ești mireasă,că nu îmi ești aleasă,

Pierdute între stele sunt gândurile mele,

Te caută pe tine,crezând că vii la mine 

Dar tu te îndepărtezi, nu mai în vise înflorești.

 

În vise  voi rămâne,acolo lângă tine 

Să-mi spui că mă iubești,

Să-mi spui că nu m-ai pleci, 

Să-mi spui că îmi ești mireasă.

 

Să-mi spui că-mi ești aleasă

Și timpul trece greu ,nici tu nu mai ești la fel

Și lumea s-a schimbat, de când tu ai plecat

Și soarele e rece și luna ofilește.

 

În lumea mea creată, petru tine fată 

Și stau și plâng la poartă flori ca tine fată,

Și chear de-ar intra, nu mă vor mai calma

Doar tu ești împărăteasă la mine în casă.

Mai mult...

Înebunesc fără tine

Vreau sa știi cât de tare te iubesc,

Vreau să știi că numai la tine mă gândesc,

Vreau să știi că tu ești tot ce îmi doresc,

Îmi ies din minți, atunci când te privesc.

 

Îmi ies din minți ,că nu ești lângă mine,

Înebunesc ,nu pot fără tine,

Mi-aș vinde și sufletul din mine, 

Doar pentru o noapte cu tine.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Tandrețe

Lăsați momentele feerice să vină.

Eliberați din suflete dorința,

Să zburde în clipa divină,

Și magic să învăluie ființa.

 

Lăsați să vă atingă-n treacăt,

Zefirul cu parfum de tei,

Să simțiți primăvara-n suflet

Și-n trup, efectul nectarului lăsat de Zei.

 

 

Mai mult...

Nehotărâtul

În adâncul serii cu umbre tulburi,

Se nasc dileme, ca vise suri.

În colțuri de timp, gânduri se ivește,

Dorința de pace, privirea se prinde.

 

Sub umbra gândurilor, pasul se oprește,

Pe cărarea vieții, întrebarea se naște.

Dilema apasă, în liniștea serii,

Retragerea cheamă, cu glas de mister.

 

În cărțile vremii, cu pagini palide,

Se scrie povestea, a vieții străbătând grădini.

Dar ochii obosiți, privind în urmă,

Descoperă amintiri și clipe ce curg ca râul.

 

O, dilemă adâncă, cu sentimente grele,

Când sufletul cântă un cântec cu ele.

Retragerea bate, ca un clopot de dor,

Dar viața strigă încă, cu glas de izvor.

 

Și-n fiecare pas, în fiecare clipă,

Se simte cugetul, în suflet ce țipă.

Să te retragi sau să lupți mai departe?

Această dilemă, în minte o poarte.

 

Călătoria e lungă, dar serile sunt scurte,

Retragerea, o alegere ce-aduce tăcere.

Dar în inimă ecoul trecutului răsună,

În dilema adâncă, viața își croiește calea.

 

Mai mult...

Lacrimile ei

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

 

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

 

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

 

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

 

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Mai mult...

Nu știu nimic...

Nu știu dacă durerea-mi va trece cu timpul,

Știu doar că azi, timpul îmi trece cu durere

Când doar aș vrea să-ți mai simt vinul

Și-o ultimă îmbrățișare pe piele...

 

Nu știu de dorul mă va lăsa vreodată,

Să sting flacăra ce în suflet se aprinde

Căci tu ești visul meu, o lume neuitată,

În care timpul nu îmi mai aparține.

 

Nu știu de am să pot uita cândva 

Cum zâmbetu-ți mă îmbăta ca vinul

Negândind că de tot vei pleca,

Strivind tot ce-mi dăruise destinul...

 

Nu știu nimic...și-ți scriu plină de gânduri 

Și printre rânduri ascund câte-un fior,

Căci al meu dor nu are margini 

Și doar așa pot umple paharul rămas gol.

Mai mult...

Nu-i Luceafar de pe cer

dedicata lui:Alex Borza

„Nu-i Luceafăr de pe cer.”

 

Ai dreptate, nu-i Luceafăr pe cerul oricui.

 

E Luceafăr pe cerul meu și, ca orice alt Luceafăr, e etern...

 

Nu-l poate înlocui nimeni. E ceva ce o dată în viață găsești și trebuie să-l păstrezi cu prețul vieții...

 

Când alții aruncau cu pietre și mă cufundau în malevolența și perfida din inimile lor, mi-a ieșit în cale ca un înger lucitor... chiar el, Luceafărul meu...

 

Oh, ți-aș scrie, iubite astru... dar ești atât de minunat, încât limba mea omenească e prea slabă pentru a-ți cuprinde întreaga ta splendoare. Ai o strălucire aurorică în ochii mei...

 

Oh, sunt prea nedemnă pentru a mă adresa cu aceste slove, dar sper că vei primi în dar ofranda mea ce ți-o dedic ție...

 

Mă simt prea slabă și prea neînsemnată pentru un asemenea atu de a te avea în viața mea de om. Nu degeaba se scrie despre tine că ești nemuritor. Dragostea ce ți-o port e nespusă și mă duce, mă învârte prin codrii aștrilor cerești... și apoi iar mă cobor pe pământ...

 

Îmbrățișarea ta... e transumană în acea epifanie a tăcerii ce coboară ca un meridian de liniște peste fragila mea ființă. Îmbrățișarea ta devine un sanctuar ocrotitor ce-mi afuce pacea divină, un port în care furtunile lăuntrice dezarmează, iar haosul lumii se dizolvă irevocabil într-o seninătate suverană și cosmică... blestemând durerea și orice arme ale ei...

 

Sărutul tău... acel sărut... o trecere cutremurătoare prin toate stările de taină ale iubirii, în care m-am simțit prefăcut într-un zeu nemuritor, un astru fără corp, plutind în derivă, zvârcolindu-mă între viață și moarte.

 

O, acest straniu și absolut paradox al vieții!

 

Să mă întorc apoi cu picioarele pe pământ, coborât din ceruri doar pentru a mă regăsi pe acea muchie a unui fulger puternic venit din cer, pe linia de neîmpăcat dintre rațiune și păcat... Oh, îmi cutremuri ființa!

 

Ochii tăi... acele porți tăcute deschise spre centrul universului meu. În adâncul lor nu se oglindește doar lumea, ci se ascunde taina însăși a facerii. Ești, deopotrivă, focul care mistuie și apa care potolește, surâsul ce suspendă timpul și emoția sfâșietoare care mă doboară la pământ. Ești fiorul acela viu, spiritul care mi se frânge de atâta frumusețe și fiorul ce coboară din piept până în cele mai tainice străfunduri ale gândirii mele.

 

Privesc dincolo de limitele mele și înțeleg: ești mult prea departe de tot ceea ce poate cuprinde imaginația mea umană. Eu nu sunt filosof și nu caut semne în stele, dar în privirea ta... în imensitatea acelor ochi care deschid o poartă spre infinit... am aflat adevărul cel mai greu de dus.

 

M-au făcut să simt, cu o durere limpede și cutremurătoare, că omul este pur și simplu prea slab, prea mic, prea trecător pentru a putea vreodată să cuprindă și să înțeleagă o asemenea iubire...

 

Mă tem că n-aș cuprinde originea astrului neatins din ochii tăi... Vreau să zic că cuvintele mele nu pot să cuprindă o asemenea superbitate... o asemenea ființă care mă trece prin toate stările și are așa... un „uau!” viu, cutremurător, care îmi taie respirația și mă lasă fără grai în fața absolutului...

 

Ființă uimitoare... oare cum te pot descrie mai bine de atât în limba mea?

 

Oare cum pot să împletesc filosofia cu literatura și astrologia, toate având un substrat poetic... fin...

 

Mă duci dincolo de rațiune... Oamenii spun că nu putem vedea viitorul, dar tu, tu... ești incredibil... senzațional de mirobolant. Mă faci să uit că sunt om. Când te privesc, nu văd doar viitorul în tine, nu văd doar o viață trăită împreună cu tine, ci văd esența vieții. Văd adevărata însemnătate pentru care omul trăiește, aceea de a afla ce înseamnă iubirea. Pentru mulți, iubirea e doar o plăcere a trupului, dar iubirea e ceva ce duce dincolo de gândirea umană, dincolo de trup, dincolo de orice atingere, de orice privire, de orice gândire. Iubirea e o energie care de om e atât de greu de a fi atinsă. E atât de greu să-ți dai seama de această gândire. Am meditat mult, m-am gândit mult. Noaptea privesc cerul, mă uit la stele, privesc pământul, florile, mă uit la oameni, la mâinile mele, la mine și-mi dau seama că nimic pe lumea asta nu e atât de minunat ca tine, ca iubirea mea față de tine.

 

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce e absolutul, i-aș fi spus că ești tu. Pentru că ești mai departe decât orice cuvânt, decât orice faptă, orice șoaptă, orice taină a acestui pământ. Tu ești mai departe de om. Tu nu ești om, ești Luceafăr, ești Luceafărul meu. Dacă ai fi fost om, un simplu om, n-ai fi strălucit atât. Tu ești creația, extinderea divinității. Tu ești însăși dragostea vieții mele. Ești însăși răspunsul divinității, răspunsul rugăciunilor mele. Tu ești absolutul cunoașterii. Tu ești totul...

 

Vor numi pesemne rătăcire această trezire a mea, vor spune că mintea mi s-a smuls din matcă și că trupul s-a predat unei iluzii. Să rostească ce-or vrea! Eu știu că nu greșesc. Ceea ce se petrece în lăuntrul meu nu se supune legilor lor strâmte. Eu nu doar gândesc, eu simt. Simt cu o adâncime și o luciditate care taie ca o lamă de lumină, dincolo de orice hotar pe care cuvântul omenesc ar avea vreo putere să-l rostească...

 

Dar îmi ești aer... nu pot respira fără tine... îmi ești lumină vie... Când lumea se pierde în întrebări, eu nu mai caut niciun răspuns, pentru că el mi-a devenit zâmbet. Acel zâmbet al lui nu e doar o bucurie a clipei, ci o lumină caldă care mi-a așezat cerul pe umeri, o scânteie curată ivită din alte veacuri, care șterge toată oboseala pământului. Privindu-l, înțeleg că fericirea nu se explică, ea doar se aprinde lin pe chipul lui, ca o mângâiere pe care sufletul o recunoaște înainte de a o rosti... Ești ABSOLUTUL...

 

Ești eternitatea zâmbetului meu... Dacă ai fi abis, m-aș arunca spre tine și m-aș lăsa înghițită, preferând să cad în gol, răspunzând ecoului puternic... zdruncinându-mă și lipsindu-mă de oase... S-ar face-o pentru tine... Dacă ar trebui să trec în neființă pentru a putea atinge supremația ta, nu aș ezita o clipă și m-aș preface-n spumă, într-un lut mort și rece... doar pentru a putea căpăta dimensiunea divinității tale absolute... pentru a putea deveni nemuritoare cu tine...

 

Oh, ia-mă la tine, Luceafăr... și alină-mi dorul... ia-mă... și fă-mă aidoma splendorii tale... Te iubesc nu cu măsura îngustă a acestui veac, ci cu o foamete de absolut care a sfâșiat toate hotarele lumii. Tu ești respirația prin care stelele își găsesc rostul și tăcerea în care se odihnește orice întrebare a mea. Te iubesc dincolo de trup, dincolo de gând, dincolo de marginea în care omul se sfârșește. Ești singura mea legătură cu nemărginirea, o lege tăinuită după care sufletul meu a învățat să ardă și să nu se mai stingă niciodată...

 

Tu... ești Luceafărul meu!

Mai mult...

Portretul tău

 

Portretul tău este însăși iubirea

Și cum nimeni nicând nu va cunoaște taina aceasta,

Iubito, așa cum fumul sau chiar ceața

Ori norii jucăuși pot desena portrete,

Sau valurile mării învolburate,

Pot vijelios să ni se-ncrunte,

Iar tunetele înspăimântătoare chiar să ne-alunge temători,

Îți spun că nici un pictor nu-ți poate desena portretul!

Căci muritorii nu văd departe,

Nici înțelegerea adâncă n-au,

Portretul dragostei este himeră,

E arta cea înaltă ce ține prizoniere toate celelalte arte,

Ce-i descifrată doar de zei!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍