Dezacorduri

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

Soțul meu m-a luat din dragoste,

mă iubește

(sau așa cred!)

îmi prescrie medicamentele antidepresive

răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,

chibzuind ore întregi,

iar tratamentul prescris îmi face bine,

încetul cu încetul dispar monștrii,

scenele de coșmar,

gândacii,

propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,

să-mi iau medicamentele,

să-mi redecoreze casa,

ceea ce nu-mi place deloc,

zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,

nu mai am loc pentru nimeni,

ieri  am văzut-o umblându-mi la medicamente,

 punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,

cum descopăr pe internet,

și le arunc,

- Azi am să-ți fac o injecție miracol

adusă din îndepărtata Chină!  îmi spune iubitul meu soț,

și-mi injectează serul miracol,

care, într-adevăr, este un miracol,

fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,

la prima reprezentație de balet

până la ultima,

la primul sărut,

și prima noapte de dragoste,

apoi totul se restrânge într-n punct luminos,

orbitor,

care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor  Poliției...

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii

era parte din acest puzzle miraculos

noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul

ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici

de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinți

izvorului tainic

tremurat de inimile peștilor rătăciți

printre lespezi

vântului călător

bunicul îmi spusese cândva

să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni

fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul

spre tine

și să cuceresc Roma

ca Iulius Cezar

nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur

bătrânului Charon

la granița dintre spațiu și timp…

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

De-a lungul vieții noastre

Plângem și pătimim

Din negura cea grea

Să scoatem ce iubim.

Al nostru suflet drag

Îl chinuim mereu 

Mergând doar în zig-zag

Fugind de Dumnezeu.

Noi alegem crezând

Că tot ce strălucește

Ne va aduce -n viață

Lumina ce lipsește.

Doar când am dat de greu

Atunci am înțeles

Că doar prin rugăciune

Toate capătă sens.

De-i bine sau e greu

Noi singuri nu suntem

Să ne rugăm mereu

Să facem ce putem.

Să așteptăm tot anul

Să vină acest moment

Să nimicim dușmanul

Primit prin testament.

Nașterea Ta, Iisuse

E darul de apoi

E legământul sacru

Dintre Tine si noi.

În fiecare an

Ne dai o nouă șansă

Să ne naștem din nou

Să ne-ndreptam în viața

Cu bucurie -n suflet

Pe Tine te mărim

Că-n fiecare zi

Ne-nveți să ne iubim.

26.12.2025

Miriam - Rugaciuni 

#Rugaciuni

Why I want to be so calm

When I read a biblical psalm?

The feeling that an angel

By my side is not a stranger.

His halo guards me and freshen

And directs me from the heaven,

It gives me the strength to hope

Like the flower opening its lobe.

In my dream it appears as a blessing

Intertwines my thought with refreshing,

It lights up my mind and heart

Following them according to a chart.

My being flooded with feelings

He can have with me some dealings,

But I feel ennobled and protected

As if I were to heaven connected.

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

Nu vreau sa numar secunde,
Nu vreau sa stiu cate minute au trecut.
Acele ceasuri rotunde,
Fac ca totul sa para si mai tacut.

Am incercat sa-i scot bateriile,
Dar sunetul sau nu dispare.
Iti rascoleste toate trairile,
Ce vrei sa e uiti cu disperare.

Doar ceasul vorbeste spre seara,
Iar tu il asculti plin de dor
Cazand pe ganduri ciobite iara,
Intr-un tacut dormitor.

Noaptea te gaseste cu ochii deschisi,
Caci mintea ta cu poate sa doarma.
Ganduri se strecoara in ea pe furis,
Iar linistea le transforma in arma.

Nici lacrimile nu-ti mai curg pe fata,
Caci s-au evaporat in tacere.
Incerci sa cauti "speranta"
Dar tot ce gasesti e durere.

Ceasul ce ticaie neincetat,
Descoase tacerea noptii.
Crezand ca ai fost complet uitat,
Te lasi pe mana destinului si a sortii.

Continui sa cred ca dau vina pe un ceas blestemat,
Ce imi cronometreaza viata,
Cand defapt eu sunt cel de blamat
Caci mi-am pierdut demult speranta.

Tristetea nu se masoara in minute,
Si nici nu se cantareste cu gramul.
Toate noptile singuratice ce le ai petrecute
Iti reamintesc de acele memorii pierdute.

Grija de maine sta in secunda,
Iar cea de azi in minut.
Ora reprezinta o tacere profunda,
Iar ziua e incercarea de a afla cine sunt.