atom cretin de septembrie

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

Începe și șterge fărâme

       de frică,

De teamă,complexe și

      alte valori,

     Învață să ierți ,

   Și-ale tale greșeli,

Sunt lecții cerute,

  Inconștient ieri.

Nu ești doar un trup,nu ești termen limită,

Fă loc azi presiunii să te ocoloească,

  Ești suflet,nevoie de viață,

          Și lasă,

  Ca-n vechiul Eden,

Spiritul liber să înflorească!

O pasare m-a întrebat:

N-ai vrea sa ai aripi ca mine?

Am zâmbit:

Aripa mea sunt pacea sufleteasca,gândurile senine.

În zadar zbor spre înalt

Daca sufletul se prăbușește în neant..

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

Pulsul vieții,gândul la moarte-doua trăiri,aceeași carte,

Zambet și lacrima,îngemănate,

Zbor spre fericire,apoi,prăbușire,

Apusul negru,in zare,departe,

Azi,răsăritul strălucind,

Lumina și întuneric,în aceeași privire,

Tristețea,ca un glas de clopot,

Viața,te rog,canta asurzitor sa acoperi acest glas

Tulburător,,obsedant,atât de gol...

Am obosit,mi-e greu sa zbor,

Aripile îmi sunt apasate de gândul morții,

Viața,ia-ma-n vârtejul tau,orbeste-ma cu strălucirea ta,

Sa uit de ultima filă din cartea mea,

De finalul atât de trist al sorții..

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

Nu e

azi te am văzut

nu te am plăcut

cine ești

ce ai făcut

cu persoana vieții mele

te ai schimbat chiar crezi in ele ?

credeam ca ești unic

dar de fapt doar un tipar ,nimic

nu mai e de zis nimic

m am convins

merit mai mult

te ai convins

ce ai  pierdurt

diamantul dat pe cuie

unde e iubirea,nu e

ma simt bine

nu eram eu problema…in fine

am crezut mereu in roata

ce se intoarce neîncetată

am ales greșit din nou

alta lectie in birou :)

iara fac gafe multe

unde e iubirea?nu e

toate amintirile date uitării

oare inima e data încetării?

nu am cum sa uit ce a fost

ce păcat și fără rost

unde e iubirea?nu e…

ai ales tu pentru noi

sau pentru voi?

îți e bine acolo jos

ce proasta am fost

încercând sa schimb

un vitraliu învechit

vechile obiceiuri vorbesc

și cu asta ai ales.

Am realizat că viața nu e decât o simplă loterie continuă.

Azi poți fi, iar mâine totul se evaporă in valurile mării care disperată speră într-o speranța...azi totul ți se cuvine, iar într-o oră te trezești întinsă pe covor, într-o neputință anosta, nu ți poți da drumul lacrimilor să curgă încet pe obrajii tai înflăcărați precum focul unui incendiu ce nu se mai termina, nu poți striga, nu te poți mișca, doar stai întinsă pe nenorocitul ăla de covor și cu fiecare secundă trecută, simți cum respirația ți se taie, iar tu ești într-o continuă neputință.....Ești jos la pământ, realizând că trebuie să te ridici însă....ceva, acolo, te trage in jos, și mai in jos, de covorul groazei in care împietrești pentru minute in șir.....Timpul parcă se oprește în loc, iar disperarea traversează oceane și mari și totuși, tu ești jos, pe covor...

Într-un final, lacrimile incep sa se prelingă pe obrajii mei, semn că în scurt timp, calvarul se va termina pe jumătate, iar mintea mi poate realiza din nou 

                                      Semnat, un simplu luptător 

Soarele răsare,

Am văzut o pasăre,

Simt nevoia de o avansare,

Sentimentele mele sunt ușoare,

Inima mea e ca o apa curgătoare.

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

Le numesc regrete dar le consider amintiri

Primele prietenii și iubiri.

Primele mele sentimente și trăiri,

Rămân niște vechi amintiri.

Regret timpul pierdut și iubirea oferită,

De voi fiind doar irosită și folosită.

Cu ochii plânși ce privesc în mare,

Plutind mari regrete n zare.

Voi oameni meschini,fără niciun destin,

M ați tratat ca pe un om ieftin și străin.

Cu iubire falsa m ați primit,

Și cu ura voastră m ați izgonit.

Noapte când vine și stelele apar,

Regretele cresc în mintea mea bizar,

Cuvintele dansand de dor,

Fara niciun strigat de ajutor.

de preja maria

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.