Author Lalal

Oare de ce e-atât de liniște pe buze

De ce-s uscate toate vorbele de-amor

Oare de ce cuvântul umblă să se scuze

Oare de ce tăcerea caută sonor

Oare de ce sunt amintirile ursuze

De ce privirile sunt umede de dor

Oare de ce lacrima nu învie frunze

E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor

Oare de ce răsar luminile difuze

De ce ard stelele plutind amăgitor

Oare de ce visează nopțile confuze

În grabă zilele gonesc ucigător

Oare de ce tristețea vrea să mă recuze

De ce trecutul pune umbră-n viitor

Oare de ce prezentul n-are călăuze

Se pierde urma rătăcind întâmplător

Oare de ce iubirea pare să se-amuze

De ce lovește clevetind umilitor

Oare de ce simte nevoia să refuze

Zâmbind mi-aruncă existența în decor

posacă fire adoptând

fără lacrimi ce se preling

inima cu alene bătând

cu chip searbăd, veștejit

spre extaz tot alergând

și cu tainic diagnostic

am istovit continuând

nu mai pot simți nimic

ochii eu mi-i pot minți

dar inima nici de-oi voi

si nici un cavaler din zări

nu egalează in așteptări

drag călător, privește aici

și fii îngăduitor cu mine

cu patimă și suflet gol

venind toate de la sine

mii de eforturi anevoioase să poți face

garantez, nu vor fi în zadar

natura mea să te convoace

și să pot fi iubită iar

te implor tu fii-mi loial

nu te topi ca neaua-n arșiță

nu te vreau superficial

și nici din orhidee să te faci rapiță

căci greu îmi e cu indulgența

cu intenții alese tu fă-ți prezența

să mă pot regăsi în tine

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

A fost odat' în sat o fată

Pe când eram tânăr fecior,

Visam să-mi fie ea aleasa

Nuntă să fac și să mă-nsor

Am vrut să-i zic că-mi place

Și mult doresc să îi vorbesc,

Dar cum de ea să mă apropii

Ca-i mei cu-ai ei nu își vorbesc

În fiecare zi ne întâlneam

Și ne zâmbeam unul la altul,

Cred că și ea mă îndrăgea

Dar nu dorea să afle satul

Din sat, mama m-a dus la studii

Dorind să fiu cât mai departe,

Știind că ochii nevăzuți se uită

Și doar așa o să mă țin de carte

Un timp mi-a fost destul de greu

Să-nvăț cu ea ca semn de carte,

Multe-ntrebări, doar un răspuns

Că eu de fată n-am avut parte

Ușor, ușor am început s-o uit

Fără a ști vreodată a ei părere,

Dacă am fost sau nu pe lista ei

Și-așa să îmi alin a mea durere

Am revenit în satul meu natal

De fata dragă m-am interesat,

Prietenii mi-au spus are iubit

Și se mărită, umblă vorba-n sat

....................................

A fost odată un băiat și-o fată

Într-un sătuc, pe malul  unei  ape,

El a dorit s-o facă a lui mireasă

Soarta  a spus Nu...atât de-aproape!

Visez că vreau să prind o stea,

Din miile de stele să fie doar a mea,

Să-mi lumineze în noapte liniștea.

Când muza poeziei,se furișează-n casă,

Doar misterul nopții,treaz mai stă de strajă.

Steaua mea pe boltă,mirată mă privește

Raza-i de lumină cu mine vorbește,

Și de cele rele,ea mă ocrotește !...

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.