Napoleon la Austerlitz

Trecutule, de ce nu ai mai stat? De ce ai plecat?
În dorul tău m-am înecat.
În căutarea ta pe drum m-am pierdut.
Ție, chiar atât de mult ți-am cerut?

Sunt tânăr, totul e permis.
Toată lumea pare că mi s-a deschis.
Că timpul, limitele vechi mi le-a ucis.
Dar atunci de ce mă simt atât de închis?

Lumea este vastă și complicată, sofisticată.
Cum aș putea eu vreodată să îmi dau seama dacă
Pe alocuri mai e și puțin stricată.
Te întreb asta pentru că în capul meu se joacă.

O idee idioată, că intr-un univers, o să se poată
Macar o dată, să schimb eu lumea toată.
În România, ne e greu…
…mulți observă asta din înainte să ajungă prin liceu…

Fiecare șef se crede zeu,
În timp ce noi ne bătem pe acel leu să urcam și noi în troleu.
Fiecare politician crede că are drept la bani
Chiar dacă se mai împrumută pe la americani sau la germani.

În final, tot noi taxele le plătim.
Munca lor “grea” le-o răsplătim.
De a ne minții pe față.
În timp ce noi ne întrebăm cum o să mai reusim, de dimineață.

Dar tu, cititorule, nu te enerva
Deoarece nu e foarte diferit altundeva.
Țările încă se pot compara
Pentru că toți mai fură câte ceva.

Acest război, nu te îngrijora, va trece.
Dar lumea deja e mult mai rece.
Media mereu a vrut să amestece.
Populația, care greul duce, cu cel ce o conduce.
Și dacă în cap, ești la răscruce
Gândește-te ce ai face dacă salariul tău la zero s-ar reduce…
Unde te-ai duce?

Rusia mereu a fost o țară ciudată.
Dar acum, ea în timp e suspendată.
Umbrele trecutului încă rămân o pată pe ea toată.
Nu poate scapa de ce a fost odată.

Poate că ai obosit
Acasă tocmai ai sosit
Ai vrut să citești ceva frumos
Si eu ce fac? Îți vorbesc de demos…
Aș fii și vanitos să îți vorbesc de kratos.
Să îți fiu sincer, nu știu dacă există vreo soluție
Dar fără vreun fel de rezoluție, cred că o să mai avem o revoluție.

Și da, știu că în poeziile astea nu spun prea multe
Și că nici macăr nu sunt prea mulți care să mă asculte
Dar sper să înțelegi că la altarul creației stau, plin de gânduri străine
Întrebându-mă…Ce piesă să mai dau din mine?

Așa că, dragă cititor, te rog nu te supăra așa ușor,
Că această poezie nu este de amor
Dar sufletul nu mai știu cum să mi-l omor
Incercând să îți spun că de ea încă îmi e dor.

Ecdysis Aeterni, I posted it without the newest modifications by mistake

În ziua unei februarii atât de friguroase...

Încât îi era greu frigului să nu îți intre în oase...

Între o mare de crizanteme, 

În mijlocul tuturor, indiferent de vreme, 

O mică tulpină care de când se stabilise, 

Stătea nemișcată, cu florile închise.

Ascunsă de lume ca o stea de dimineață, 

Iar la atingere, rece ca de gheață.

Un violet puternic și închis o cuprindea, 

Ca nimeni să nu o poată vedea.

Nu o mai observase nimeni înflorind.

Dar dorind grația ei să surprind, 

În genunchi rapid m-am pus, 

Și din greșeală la întuneric locul ei l-am expus.

Chiar atunci, de nicăieri, 

Din pricina acestei apropieri, 

Înflorește chiar în fața mea un mu-gur.

Galben în mijloc și violet împre-jur.

Cea mai frumoasă floare, 

De cea mai extraordinară culoare, 

De decenii nemaivăzută de popoare, 

Singură în lume, uitată chiar și de soare.

Dar nu vreau a te îngrijora...

Secretul tău nu am să divulg...

Și nu aș putea eu vreodată să te smulg, 

Din pământul tău, din casa ta.

Eu pur și simplu am crezut că poate, 

Ți-as putea iubii toate petalele și toate florile, 

Dar cum aș putea? Să îți ignor erorile?

Când tu nu ți-ai înfipt adânc rădăcinile, 

Și nu ți-ai crescut toate tulipinile...

...O să îți iau doar câteva fructe, din cele cultivate.

Le-am ridicat și din ele am mușcat, 

Un gust dulceag mi-a amintit de tot felul de momente...

Și o senzație de neexplicat m-a atacat, 

La nivel elementar, un quasar, de emoții și sentimente.

Starea nu mi-a stat pe loc, pupilele mi s-au dilatat, 

O clipă mai târziu, de lume am uitat.

La floarea mea frumoasă am revenit...

Am văzut ceva așa de nemaipomenit, 

Nu eram sigur dacă nu înebuneam...

Un zâmbet de la o femeie care parcă știa că veneam...

M-a luat de braț și încet vals am dansat.

Xenophil cum sunt, în brațele ei m-am lăsat.

Avea o rochie purpurie și ochii îi sclipeau de bucurie, 

Nu mai putea singurătatea pe ea a o descrie...

Tot am încercat să o întreb cum o cheamă.

Inima mea a început să geamă...

Când mi-a spus că mă iubește, 

Și că din pricina mea, ea trăiește, 

A găsit unde să se împlinească, 

Unde să se stabilească, 

Și cum noua viață să își pornească.

Îi pare rău totuși că din pricina ei, 

Eu mult nu am și viața am să mi-o închei...

Inima rapid a început să îmi bată, 

Ea la mine s-a uitat, cu o expresie întristată

„Totul va fi okay, Andrei.”

Mă apucă de gât și îmi oferă un ultim sărut...

Pe jos am căzut după ce să respir nu am mai putut.

Nu mai pot, chiar nu mai pot

Să respir, să dau din mâini, să înot

Sunt o persoană așa oribilă

Și chiar dacă nu îți pot spune de ce

...crede-mă...sunt o persoană penibilă

Mă omoară propriile gânduri și nu mai am ce face

Am crezut că poate dacă mă implic, dacă mă dedic

O să pot însfârșit să ajung ceva, să mă ridic

Doamne, nu mai știu ce să fac

Am cerut ajutorul tuturor cărora m-au ascultat

Și știi ce e cea mai rea parte?

Este că ei chiar au încercat...

Dar pe mine ceva tot mă împarte

Vreau să țip, să mă audă tot blocul și orașul

Haha, dar cred că o să ajung doar să îmi umplu păhărașul

Ți-am cerut ajutorul, Andreea, ce tot faci?

De ce tot te mai prefaci?

Nu îmi ești prietenă, nu îmi ești alături

Presupun că orice fel de legături...

Că anii nu prea mai contează atunci când nu mai intră banii

Asta e? Trebuie să te plătesc?

Nu ești cum îmi amintesc

Ce? Nu e așa? Cum ar mai trebuii să o privesc?

Au trecut aproape doua luni

Și până acum sunt doar promisiuni

Iar tu, Maria, tu ești fericită?

Îmi amintesc zilele în care te simțeai răsucită

Când vorbeam eu cu vreo zmintită

Dar acum, de anul nou, m-am tăvălit cu o sucită

E neobișnuită, mă excită

Dar nu mă intrigă, nu mă face să gândesc

Nu mă face de ce sunt în stare să dovedesc

Nu mă ajută să mă împlinesc

Am nevoie de tine

Ea a venit la mine

După ce tu mi-ai rupt inima în două

Ce era să fac, să fiu cu amândouă?

Tu ce faci atunci când plouă?

Te mai ascunzi și tu de rouă...

Știi, e chiar destul de amuzant

Eu îți țip în ureche constant

Și tu nu îmi vei da vreodată vreun răspuns interesant

Sunt obosit, de lume, nu știu ce mai caut aici

Ce rost are să citești, să îți șoptești?

Să îți explici atât de multe povești

Dacă în final tot ajungi să strici...

Dacă...știi ce? Nu mai contează ce aveam a zice

Nu mai are rost a mă contrazice

Andreea mi-a spus că fac pe victima

Am crezut că mă supraestima

Sau că încerca doar a mă deprima

Dar are dreptate, mă tot plâng și plâng

În loc ca în gura inima să mi-o strâng și frica să mi-o înfrâng

Dar nu, nu mai am puterea în mine

Nu îmi mai iese, vreau doar să se termine.

The sun rises once more, on the dark Plutonian shore,  

Such is fate! Helen, Guinevere, Eurydice, Lenore.  

Before the expanse of time shall set and fall.  

Do we not need new muses, new passions of the heart?  

Let us find excitement in Babylon, Assyria, in Gaul...  

Exotic paint, strange backgrounds, awe inspiring art,  

Different sights, original notes drawn on the harp.  

Marvelous and strange phrases, glamorous verses that cut sharp.  

The thing of evil, the prophet, has flown off the Pallas bust, 

South of the Dardanelle's waters, only marred stone pillars, ruins and rust. 

The songs of Orpheus have grown mute and subdued. 

The Sibyl's prophecies have long been dimmed, forgotten.

The knights, flowers adorning their stone armour, upon fields are strewed. 

The stem of the everlasting rose, wilted and rotten,

Its treasure of colours faded and silent,

The petals, withered by a death too violent.

As the strings vibrate, shake their dust,  

To allow new sounds to appear, we must.  

A ceaseless cycle of our world that might one day end,  

The last speck of light will submit to the vastness of the dark. 

What words will we use then? When our will can only bend,  

To the will of the null, the vast expanse that used to mark...  

Our consciousness and our belief in a loving God,  

Haven't we been taught to peer past this façade? 

We raised glittering spires of golden onyx and marble.  

The monuments of our empire would never again lose their sparkle. 

For millennia we begged for our salvation,   

On our broken knees and bleeding elbows.  

We burned our children at the pyre for the cessation,    

Of the enmity that through the world silently rose,  

Still, not a weak murmur or a shaky voice could we discern. 

It's going to be a long time yet, before we finally learn...  

That our lord and savior has no other abject desire,  

But to stand, watch and play his magnificent lyre.  

Mercy, pity could never be afforded to such sordid creatures.  

But Lo! Rejoice! We were created in your image, 'lest we forget.  

Our anger, cruelty and lust are your best features.  

Why did you leave us? In this empty universe set?  

Oxygen, gravity and heat, all things are absent here, 

We built complex machines of iron and oil to mimic our lonely sphere. 

No borders now, for our unstoppable force, 

On the universe itself, our laws we shall forever enforce. 

Not questioning the way atoms or electrons move. 

But imposing our rules on every facet of existence, 

No being left to alter, nothing left to prove. 

The ability to go to any length, to any distance. 

All for a single perspective, one true aim. 

To fan the orange flame, impose our eternal claim. 

Glass domes and resplendent columns now adorn, 

Planets where man could never have imagined being born. 

Statues of jade crowd our artificial slate, hunting for design despite already being cognate. 

And yet, our essence doesn't feel entirely complete,  

A famine inside our psyche that we cannot sate.  

The all-devouring need for the new that conquers our conceit.  

New pleasures, abstract ways of intense feeling.  

Obscene intercourse and beautiful drama keep our life appealing.

Doesn't it all lie in a paradox? In this contradiction? 

We struggle for the impossible despite its constriction,

Yearn for the novel even if it's never enough.

Distraught when west impetuously becomes east,

Yet mortified, when time forgoes its ancient rebuff.

A curse from which we shall never be released.

We are Adam's children, his feather is our plume.

...Eritis sicut deus scientes bonum et malum... 

„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,

Așa că te rog ca și tu să fi corect.

Să îmi împlinești și mie o dorință,

O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”

"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,

O să îți dau aceea ce tu vrei.

Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,

Pentru această zi, în corpul meu vei exista."

Totul în jur a devenit pur alb...

Și am ajuns într-un loc atât de dalb.

Eram chiar în vârful muntelui Olympus,

Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.

M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,

M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.

I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,

Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.

L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.

“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “

Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,

“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”

Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,

Imediat ce niște treburi termin...

"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"

Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.

Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...

Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.

Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...

Cu Leto, femeia din care în lume am venit.

Mă întreabă pe unde este sora mea,

Deoarece pentru siguranța ei se temea.

Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,

M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...

Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,

Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.

Într-o pădure eu încep a o căuta,

Când văd o femeie ce animale vâna...

Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,

Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,

Buzele ei, păreau moi ca de catifea,

Atât de frumoasă, calculată, concentrată...

M-am apropiat tiptil, ușor,

Am strigat-o încet...cu o voce joasă...

Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.

Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.

“Ce cauți pe aici, dragă zeu?

Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?

Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,

Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”

"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,

Pare că petreci mult timp pe aici,

M-am gândit că poate tu o să știi,

Dacă da, te rog să îmi zici…"

Se apropie cu mult avânt,

Mă ia cu puțină forță de mână...

Și fără vreun alt cuvânt,

Începe a merge fără frână.

De mână, m-a dus pe un vârf de munte,

Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,

Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.

Plângea și nimic nu putea spune...

Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,

Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,

Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...

A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…

De mână m-a dus pe un mic deal...

Deasupra unei sulițe din pământ.

Unde în jur, totul încă părea ireal...

Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...

Degetele ei fine mă țineau atât de bine,

Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,

Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,

Eu o ascultam și tăceam ca un netot.

M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,

Să stăm jos măcar pentru o clipă,

Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,

Simțeam cum o dragoste se înfiripă.

Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,

Eros, care pentru mine a venit.

Părea că era supărat dar fără vreun temei,

Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.

Nimic nu se schimbase, așa am crezut,

Dar când la Daphne m-am uitat…

Numai la ale ei picioare m-am holbat,

Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...

Ea de mine s-a speriat,

Și ușor s-a îndepărtat,

Numai de dorință eram purtat,

Aerul se simțea rarefiat,

Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,

Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,

De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,

Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.

De la dorința mea am încercat să mă rețin...

Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,

Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,

De la ea nu mai pot să mă abțin...

Speriată, ea începe să fugă,

Dar în adâncul ei știe,

Că lumea e prea pustie.

Așa că se decide să se distrugă.

Se transformă într-un prea frumos copac,

Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,

Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.

Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.

Lacrimile mele au umplut râurile și mările,

Rădăcinile ei le-am sărutat,

Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.

Încercând să îmi alin tulburările...

Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,

Un arc și niște săgeți de lemn,

Și un lucru pe care am jurat solemn,

Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.

M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,

Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.

Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,

Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…

La mulți ani îți doresc frumoasă ȚARĂ, ,,La mulți ani ROMÂNIE,,! Doresc mulți ani tuturor românilor de pretutindeni. Viața nu-i iluzie, nu-i numai poezie, ea este dragoste veșnică de-al tău PĂMÂNT, ea însăși este  PACE , bună conviețuire, iubirea de neam și-a lui trecut. ,,La mulți ani,, tuturor celor care, ȚARA nu și-o uită …

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!

Românii așa te știu,te slăvesc

Oaspeți,  prieteni buni te vizitează,

Te străbat, te-admiră și te iubesc

Românii toți în dreapta lor conștiință

Nu te uită-n gând, faptă și credință

Din drag de ROMÂNIA, de al tău dor

Ești catedrală sfântă-n sufletul lor

Ei, mâinile își vor îngemăna oricând

Pentru tine ȚARĂ cu sfânt pământ…

Oricând, oricând…

Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...

Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...

Dulcea mea copilărie, Nu te voi uita nicicând, Tu eşti ca o floare pe câmpii, Eu te voi purta mereu în gând. Dulcea mea copilărie, Ce frumoasă tu ai fost, Eu te chem din nou la mine, Dar nu are niciun rost. Căci vremea trece, vremea vine. Viaţa e scurtă cum e ea Şi tu te duci de la mine, Ramâi cu bine, copilăria mea. poezie de Vladimir Potlog 

-   Doctore, din motive elocvente,
te rog,  schimbă-mi bolile existente
luându-mi  durerea de-a visa
îmbolnăvește-mă cu fericirea
de-a ști, de-a învăța ce este viața.

-   Viața-i  minunea ce ți se dăruiește
nu poți să o refuzi, sau să o schimbi
dar nici s-o lași în  consignație…

-   Doctore, dar fericirea are leac?
Mă îngrijorează, îmi este frică
de bolile ce nu se vindecă,
de  trandafirul cu spinul ce doare,
când fericirea-i și ea o visare…
Din motive elocvente.

tata, atitia oameni imposibili am vazut -

aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.

tata, animalele cele mai de temut,

se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.

tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine

de cenzura, barbati rai, companii fara minte.

ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -

tata, eu stiu atitea cuvinte.

tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,

urechile mele au auzit atitea secrete.

tata, de cite ori am trecut

pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete. 

tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,

in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.

tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.

tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.

tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,

asa cum ascund toate poeziile de tine.

tata, in realitate gindurile mele

spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.

tata, eu nu m-am vindut niciodata,

nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.

tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,

singur ai spus: "miracole nu exista!".

Nu-ți mai caut amprenta pe gâtul de sticlă,

Nici truda, nici murele, nici praful pe drum,

Am învățat că licoarea e liberă-n cupă

Și n-are stăpân, e doar gust și e fum.

Ai fost un profesor de taine amare,

Mi-ai arătat cerul ascuns într-un bob,

Dar ucenicia s-a stins la apusuri...

Azi beau ca o regină, nu scriu ca un rob.

E curat și-acest vin, fără al tău nume,

Ce nu cere scuze, nici note de trei,

E darul pe care mi-l fac eu, din lume,

Când tu nu mai ești printre zeii mei.

Rămâi în urmă, un ecou ce se stinge,

Un postgust amar de care nu-mi mai e dor,

Rămân cu acest vin de veghe pe buze,

Iertându-te-n taină că-ți sunt... trecător.

....................................................

Rămâi o vitrină cu sticle închise,

O amintire ce-și pierde din jar,

Iar eu plec spre zări de lumină promise,

Să sorb fericirea din propriul pahar.