Dorul ce nu moare
Chiar și când vor trece zece ani
Eu nu te voi uita…
Chiar și dacă pământul va trece peste mine
Eu nu te voi uita…
Dă-mi un semn că aici mereu te voi afla
Eu nu te voi uita…
Încă nu mă pot lăsa de tine
Eu nu te voi uita…
Iartă-mi orice eu am greșit
Eu nu te voi uita…
Iartă-mă ca nu am putut să te găsesc
Eu nu te voi uita…
Deși așa de mult mi-am dorit
Eu nu te voi uita…
Să am șansa să te păstrez
Eu nu te voi uita…
Și aș fi vrut să te mai fi trezit
Eu nu te voi uita…
Să te mai fac încă odată să-mi auzi glasul
Eu nu te voi uita…
Am tot strigat, tu nu m-ai auzit
Eu nu te voi uita…
Am putut doar să-ți simt pasul
Eu nu te voi uita…
Poems in the same category
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea a se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
Aș plânge azi mormântul
Aș plânge azi mormântul și mâine tot l-aș plânge,
Aș răscoli pământul să-nec durerea-n sânge,
Aș alunga tăcerea sordidelor morminte
Și aș chema, în veci, pe scumpul meu părinte.
Aș stinge lumânarea la cap ce-ți stă aprinsă,
Aș da deoparte crucea cu numele tău scrisă,
Aș mângâia pământul cu lacrimile-mi triste
Și aș sădi un pom în amintirea-ți tristă.
Aș face o grădină să-ți fie loc de tihnă,
Sădiți în ea să fie arbuști de iasomie
Și undeva aproape să pun o bancă, tată,
Să-ți fiu tovarăș mut de-acum până la moarte.
Aș face un izvor să curgă-ncetișor
Și-n ceas de seară, tată, să ud florile toate,
Să-nviorez obrazul de lacrimi străbătut
Și să sărut mormântul ce mi te-a luat demult.
Adevărul în spini
Caut între spini, cuvinte înțelepte,
Ca să mă pot lega spiritual de pământ,
Dar am găsit doar vorbe învrăjbite,
Reușind totodată, să mă dezleg de jurământ.
E târziu… trebuie să-mi iau rămas bun,
Pleacă pașii mei spre alte lumini,
Trebuie să înțelegi un lucru, fiindcă….
Din locul unde plec nu mă mai întorc, oricât suspini.
Gânduri nespuse
E dificil uneori
chiar să exiști
chiar și să trăiești
Fiind uneori înpins de rutină, de gânduri,de probleme
Pici, într-un gol parcă fiind o scăpare
crezi că se va termina
că acel moment va fi ultimul de durere
Dar abia e începutul
Tristețea te înconjoară
intrându-ți prin gânduri și vise
Depresia parcă erupe din creier spre inimă
Acoperind-o de o pâcmă albă de emoții nespuse
Cazi, te ridici, iar cazi și iar te ridici
Conștientizezi că e în zadar
Că totul s-a terminat
Dar ghici ce... e adevarat.
Trecutul și adevarul te lovesc până numai respiri
Ai sperat ca vei avea o viața bună
O familie, un viitor
Dar au fost minciuni
O minciună ce ți-a stârnit lacrimi
de bucurie, că ți-au dat speranță
dar și de tristețe că ți-au luat speranța
totul s-a terminat, s-a năpustit iarăși noaptea
Soarele nu va mai răsări
Apusul nu va mai fi
Doar noaptea veșnică și rece
Îmi va domina mintea goală de gânduri
Resimt tot, de la naștere până acum
Din clipa conștientizării vieții
Până în cea a morții
vrând ca totul să fie un coșmar
Other poems by the author
Tu și eu
Văd cum privești amorul meu
Ce simți la mine știi doar tu.
Tot ce știu e tu și eu?
Doar ca tu ai un alt atu.
Cu sărutul tău frumos,
Cu părul plin de soare,
Alături de gândul tău fricos
Să-mi devii conducătoare.
Ce vrei să-mi fii, nebună?
Plină de-a sufletului ticăloasă!
Am fantezii cu tine sub lună,
Și te văd prin suflet frumoasă.
Îți bag mâinile în păr,
Te trag și în spate te car
Mă uit peste al meu umăr
Și îmi alungi orice amar.
Sub ochii mei
Mă gândesc la tot ceea ce faci;
la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.
Îmi fac singură șase mii de draci.
Mă fac singură să am ură.
Ajungi în final să nu mă mai placi...
Îmi pun întrebări complicate.
Oare vorbești cu altă fată?
Oare îmi poți citi gândurile amestecate?
Am să o las baltă.
Nu mă pricep nici măcar la soartă...
Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,
nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.
Le privești,nu răspunzi,
mă lași cu sufletul cenușă;
cu un lac de apă sărată pe obraji.
Mă ignori din nou și din nou
și în final tot te iubesc ca la început.
Voi scrie mereu cu același stilou
chiar dacă începe să scrie neplăcut;
chiar dacă nu mai e nou...
Fiindcă în căutarea unui alt mai bun
vei găsi prea multe alegeri,
dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.
Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri
toate amintirile care apun...
Astea sunt doar gânduri de ale mele;
gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.
M-am plictisit de ele,
am un sentiment de antipatie
în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...
Departe de mine însămi
M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,
Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,
O boală-n mine arde,
Neputința mă bate,
Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.
Unde e eu cea din trecut?
De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?
M-a alungat mai departe.
M-a dat afară.
Nu a vrut să mai fi putut.
Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?
Din ce pricină trece timpul meu?
Trec și nu-mi vindec sufletul,
Îmi las doar cicatrici,
Adânci ca un ocean secetos.
Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,
Sunt doar o adolescentă
Care încearcă să trăiască
Într-un distinct mod decât cel normal.
Am zile în care consum alcool,
Dar nu-s alcoolică.
Am zile în care nici nu mănânc,
Dar da, sunt anemică.
Încerc să renunț la vicii.
Să fii anemic e un lucru groaznic.
Personal,simt cum corpul mi-e preluat
De o identitate necunoscută.
M-am plictisit de acel sfat:
"Ia și mănâncă!"
Ei cred că e așa ușor să o faci,
Dar când ajungi să fii în situația de față
Realizezi că e chiar greu.
Dezamăgirea apare când nu reușești
Și îți e din ce în ce mai rău...
Evadare din Coșmar
Verbul “a judeca” mă dezgustă,
Cum e posibil ca un om normal la cap să judece alți oameni?
Îmi este imposibil să cred că acest om nu va avea șansa să se vindece,
Chiar vrea acesta să aleagă frumusețea idealistă
În locul a mii de comori?
De-o bucată de vreme nici cuvintele nu mă mai salvează,
Să scriu devine încet o amintire,
Treziți-mă din acest coșmar, oferiți-mi o ghiontire,
Nu vreau sa plec,gândul îmi vrea răul,mintea mă trădează,
Nu mă lăsați să cedez, nu lăsați ca pielea să-mi devină din nou pală.
Cum să mă exprim mai clar,
Dacă din glasul meu nu pare să se mai audă cuvinte?
Ce va mai exista vreodată să mă reprezinte?
Voi mai putea vreodată eu să răsar?
Am început să nu mai exist nici în trecut,nici în prezent
Am început să pierd acest dar…
Poezie dedicată mie
Irina, eşti floarea cea din zori,
Cu ochi senini și dulci fiori.
Când zâmbești totul prinde viață,
Tu esti raza mea blândă,
cea de dimineață!
Irina, eşti un val de gânduri clare,
Ea în marea timpului nu dispare.
Eşti umbra nopții ce răsare în vânt,
Irina ești un cântec și veşnic al sufletelor legământ!
Ești o șoaptă-n univers,
Un nor pierdut în stele,
ce își caută un sens.
Țeși vise în aerul tăcut,
Şi lași cerul gol, de necrezut!
Ești o carte nesfârșită,
Cu pagini scrise-n stele liniştită.
Porți în tine răspunsuri ce nu mor,
Și-n ochii tăi se naște al vieții dor!
Irina fata fericită
Cu zâmbetul cald
Şi privirea rece.
Privesc la stele
Cu gândul ca te voi vedea printre ele
Cobor în deal și în vale
cu gând că te voi regăsi în zori
Orice speranță orice dor
Doar un strigăt de dor
Doar o clipă pentru noi
Doar o eternitate pentru noi ...
Pacea ta, dorul meu
Am vrut să-ți scriu mai înainte,
Nu e ca și cum aș regreta că nu ți-am scris.
Regret că n-am trecut prin ale tale brațe în toate zilele
Să te simt lângă mine tot mai mult, viu să te mai fi prins…
Oh,bunicule te duci deja spre ceruri
Sau poate că erai de mult în drum către Dumnezeu…
Chiar dacă a trecut puțin timp îmi este dor de tine
Te-aștept să ne întâlnim pe patul tău moale,să ne revedem cu bine chiar dacă asta-i greu.
Am să mă gândesc la tine când soarele apune,
Mai ales când o să răsară și îmi va atinge fața lin.
Am să mă gândesc cum ale tale mâine
Îmi vor mângâia sufletul , mă vor calma și mă vor sfinți.
Peste trei zile sufletul tău va pleca sus de tot.
Aș vrea să-l trag la mine înapoi și să-l păstrez…
În trei zile îți va bate ultimul clopot
Și ți se va rosti la căpătâi ultimul Crez.
Te văd cu mâinile pe piept, palid și cenușiu,
Mi-e greu să cred că te văd murind încet,
Mi-e greu să cred că nu te voi mai vedea printre noi,căci nu mai ești viu,
Sper să nu îmi simți interiorul bocet.
Sper că nu vei duce dorul rândunicii tale
Fiindcă aceasta îți va duce un dor apăsător , cumplit.
Am să-ți duc dorul ,bunicule,și am să-ți scriu
Chiar dacă n-ai să vezi din nou, chiar dacă totul s-a sfârșit.
Sunt fericită,fiindcă știu chinuiala unui om bolnav.
Sper ca Dumnezeu să-ți facă cale-n rai,
Să te cheme la El în ceruri cu glasul Său suav,
Sper să te ierte chiar dacă ai fost păcătos, căci credință-aveai.
Mi-a fost greu să-ți văd călătoria,
Mi-a fost așa milă să te văd cu frică de spitale
Și tot aici să ajungi, în final să-ți pierzi memoria
Și să nu mai poți ieși pe picioarele tale.
Sper că îți vei aminti mereu de mine oriunde te-ai afla cu sufletul
Căci trupul îți va zace adânc în pământ.
În gândul tău cred că se află regretul
Fiindcă tu ai spus tot ce ai avut de spus, dar eu n-am avut cuvântul.
Mi-ai lăsat un testament prin a ta voce,
În timp ce te vedeam nepuntincios ai spus totul, mi-au dat lacrimile
Am să îți văd curând numele scris pe o cruce
Și,încet,încet se vor împrăștia lumile noastre…