Mama mea

În ghiveciul din verandă

Șade-un mic boboc de floare

Ce să fie oare,

Un bujor sau o garoafă?

Ce să vezi, e-o lăcrămioară

Este mică,delicată

Și de-un alb imaculat

Se confundă cu o comoară.

Are formă ușor ovală

Chiar globulară

Gingașă și elegantă

Dă apă la moară.

Se prinde de o tulpină

Alături de alți boboci

Așteptând să înflorească

În clopoțeii parfumați.

Frunzele verzi și alungite

Oferă un contrast frumos

Cu albul pur dăruit bobocului

Dă un aer norocos.

Oh nu-mi lua vederea ,

Că în zadar suspin și plâng 

Încerc să-ți uit privirea 

Și vreau în brațe să te strâng .

Să te strâng așa de tare ,

Să nu te lași să pleci 

Și să nu dai uitare 

Să nu mă lași pe veci .

Devin cuprinsă de rugină 

Cu tot cu a mea tărie, 

Și acum ești lumină 

Întâlnindu-mă-n câmpie .

Atâtea inimi sparte ,

Râzi că un băiețandru 

Te văd tot mai departe 

Dar la fel de tandru .

Tu îi dai vieții contur 

Și cred c-așa-i mai bine ,

Te rog doar să te uiți în jur 

Ca să mă vezi pe mine.

S-a cam făcut răcoare 

Și te-am visat murind 

Lacrimile-s ape curgătoare ,

Văzându-mă trăind .

Tot mă gândesc la tine ,

Eu știu că n-a trecut 

Și vreau să se termine 

Ceva ce nu am vrut .

Iar într-o zi de toamnă 

Curând în viitor 

Sufletul o să adoarmă,

Și nu-mi va fi ușor .

Uită-te la visele noastre ,

Știu multe sunt cam rele 

Plimbându-ne pe mările albastre 

Privind cerul cu multe stele .

Odată te-am văzut 

Distrus și plin de sânge ,

Dar te iubesc la infinit 

Și inima îmi plânge .

În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,

Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,

Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,

Ochii îmi cad asupra unui mic spin.

Ghimpele îmi străpunge palmele,

Sângele meu ia miros de vin,

Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.

[...]

Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.

În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,

Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,

Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...

Cred că a sosit timpul să plec...

Îmi ești defectă

Cu toate pălăvrăgiile tale

Nu ești deloc atentă

Pe unde s-o iei, pe care cale…

Mă enervezi,e-un toxic amurg

Dar îmi ești viață

La fiecare ceartă lacrimi îmi curg

Lacrimi șiroaie îmi curg pe față.

Vai,Doamne , dar te iubesc

Și chiar și defectele tale ar vrea

Să le deosebesc.

Să-mi schimbe starea…

Când râzi,mi se topește sufletul

Simt că suntem doar noi

Și așa voi deveni poetul

Care te va scrie în mii și mii de foi…

Capul mi-e umplut de tine

Și buzele mele încă îți simt gustul

Își fac apariția întrebările străine

Am să-ți mai ating vreodată trupul?..

Voi mai fi la fel chiar dacă viața

îi va da o șansă vocii interioare ?

Voi mai trece eu vreodată ceața

care-mi stă la picioare ?

Atâtea întrebări fără răspuns

Tot ce știu e că te admir

Te admir că încă nu m-ai străpuns

Că încă nu m-ai trimis în “cimitir”.

Ai zis că vrei să-ți dedic o poezie doar ție

Pot să-ți îndeplinesc dorințele,dar când te vei căsători cu mine?

Nu rezist să nu te știu al meu,să nu îți fiu soție

Știu că la finalul timpului meu îmi vei aparține.

Ce-ar putea glasul meu mort să împărtășească despre noi,

Dacă iubim așa mult, încât ne evităm și ne ascundem?

Poveștile de dragoste mereu se vor termina în doi

Astfel cei goi,și anume noi,sufletul unul altuia îl pătrundem.

Dacă am juca vreodată într-o piesă de teatru,

Eu aș fi acea femeie care e nebună după tine,

Iar tu, tu ai fi acel bărbat pe care l-ar împărți dracu-n patru,

Încercând din răsputeri să mă facă să nu-l pot obține.

Ești un mare porc care nu-și vede de treaba lui.

Ți-aș da în cap cu tot ce aș prinde la mâna dreaptă,

Dar și când te-oi prinde te voi săruta în noapte până vei simți razele soarelui…

Până atunci las ca relația dintre noi să rămână tăcută,să vorbească în șoaptă.

Oh, dulce amor,îmi aparții?

N-ai putut pleca până acum

Însemnând că nu mai pleci.

Tot la mine vii?

Glasu’-ți vorbește

Brațele mi te așteaptă

Urechile mi te ascultă

Buzele mi te sărut.

Căci ai un farmec

Greu de venerat

Suflet greu de înghițit

Trup greu de explorat.

Nu mă satur să-l ating,

Să-ți ating mâinile

Până-ți încleștezi picioarele,

Să te scap de farmece.

Te slăvesc,iubirea mea

Ține bine ascunsă cheia

De la inima noastră,

Să nu ți-o fure Libidinosul.

Mulțumește-i Domnului,

El ne-a unit într-un singur trup,

Nimeni nu ne-a oprit căsnicia

Mulțumește-i Fiului Lui.

Am fost binecuvântat

Să te găsesc în viața aceasta.

Până să te iau pe calea dreaptă,

Am fost îndatorat.

Munca mea s-a sfârșit

Iubirea mea pentru tine e eternă.

Cu promisiunea mea solemnă

Atenția mea a sporit.

Înger tu fiind

Căzut-ai din Rai

Pe un mare covor de pai’

Lăsându-mă fără grai.

Venit-ai cu daruri la mine,

Le-am respins pe loc

Ți-am dat darurile mele,

Căci sunt băiat de împărat.

Mama este darul pe care, primindu-l
Uităm în timp să îl preţuim,
Este cadoul pe care-anotimpul 
Îl vestejeşte ca noi să-ntinerim.

Suferă, râde şi plânge cu noi
Trece şi munţii, şi marea, prin frig şi prin ploi
Lupta ca o tigroaică, făcând război
Cu cei ce vor să ştirbească bucuria puilor ei.

Îmi priveam azi propria mamă
Şi mă-nfioram cu gândul că ieri
Era tânără precum o primăvară
Iar azi, văd toamna în ochii ei.

Ce-o să fac oare, când va veni iarna,
Şi când tăcută va fi pe veci,
Când doar amintirea şi poza din ramă
Îmi va aminti de chipul ei dulce şi vocea ei blândă, 
Ce-mi încălzea deseori lacrimile dureroase şi reci...?!

Cine o să te iubească mai mult pe acest pământ?

Cine o să îți ia apărarea cănd vii acasă plângând?

Cine o să te ajute și o să te înțeleagă?

Dacă nu mama ta cea dragă.

Când pe cineva aud rostind acest nume

Nu mă mai gândesc la altceva pe această lume,

Doar la faptul de câte ori s-a chinuit 

Căt și-a dat sufletul,a luptat și-a muncit

Toată viața ei m-a răbdat 

Toată viața ei ce mi-am dorit mi-a dat

Și oricâ ar fi suferit 

Un zâmbet pe fața ei am tot găsit

Puterea ei supremă și mângâierea fină

E înger păzitor ce-n brațe o să te țină

Și o să te ajute și o să te călăuzească

Și cu ochi blânzi ea o să te privească

Și vorbe dulci ea o să-ți spună

Ce vin din suflet,din inima ei bună

Când  îi spuneam ceva și ea se bucura,

Când îi spuneam ceva,ea mă ajuta

Odată că era s-o pierd mi-a fost teamă

Acel suflet care mă înțelege și la ea mă cheamă

De atunci am înțeles 

Că mama,e un cuvânt ales

Acel zâmbet suav,acel râs haios

Acel suflet bun și melodios

Empatia,fericirea

Răbdarea și iubirea

Toate acestea de la tine mamă le-am învățat,

De la tine mamă sunt mândră că le-am luat.

Aș da orice să fi fericită

Și să nu te mai văd niciodată mâhnită

Istoria sa repetat 

Orfană ai fost,

Și ți-ai aflat...

Bărbatul care cu păcat,

Nu ți-a dat, diin ce e a lui,

Nici numele și te-a lăsat,

Și pe al tău fiu ți la luat.

Ce poate fi mai dureros...?

Să nu poți sta să îți iubești...

Pe pruncul care îl dorești.

Mamă dragă, chip de soare,

Ești izvor de alinare.

Glasul tău mă liniștește,

Și orice teamă-mi risipește.

Brațele tale m-au crescut,

Cu iubire și dor tăcut,

Mi-ai dat aripi să pot zbura,

Și putere de a visa.

Ești răbdare, ești putere,

Ești zâmbet în orice durere,

Și îți spun din suflet, mereu:

Te iubesc, mamă — universul meu.

Nu-s ce-ai visat când mă țineai în brațe, 

Dar sunt mai mult decât un vis pierdut,

Un copil, ce din piedici să se-nalțe,

Să nu se teamă-n lume, ci să fie un început.

Mi-ai spus cândva că omul nu-i haina scumpă,

Doar ce păstrează-n piept când dă totul jos,

Am luat cu mine vorbele-ți în lampă,

Le-am scos când viața s-a vrut pe dos.

N-am fost perfectă, dar am luptat,

Am rătăcit mereu cu un dor ce apasă,

Și-am înțeles că tot ce-am căutat 

Era în tine, mamă, tainic și acasă.

Azi zâmbesc din plin, fără mască,

Am cules iubire, pașii mi i-am strâns,

Și tot ce-am fost cândva, marea să zdrobească,

S-a risipit... în locurile ce am plâns.

Și nu de dor, ci de lumină vie,

De cât de mult mi-ai fost, fără de glas,

Sunt aici, nu doar să-ți spun „mi-e bine”,

Ci să-ți arăt că-n tot ce sunt... tu ai rămas.

Floarea vieții se duce

În ea stau până m-oi duce.

Floare mi-a dat o lovire,

De m-a fermecat dintr-o privire.

De mic, doar cu ea stăteam,

Mereu în ea mă dojeneam.

Toată tristețea se duce undeva,

De nu mai auzeam de nimeni altcineva.

Dar a trecut prea repede timpul,

De-a început să se ofilească și restul.

Ușor, ușor, ușor de tot murea —

Tare dor mi-e de floarea mea.