Gol pe dinăuntru

Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior

De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți

Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd

Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă

Bătălii în cap se dau, toate cu săbii de foc

Între bine și-ntre rău, parcă seamănă a joc

Ce-ați făcut din capul meu? Teren de război cumva?

Sau vreți să mă țineți treaz ca-n sevrajul pe dava?

Nimeni nu te mai aude, nimeni nu te mai susține

Stând în pat, singur, pe beznă, cu migrene și suspine

Devii rudă cu durerea, parcă ai fi masochist

Si-ai vrea să arunci cerneală cu precizie de artist

Pas, pastile, pas la apă, asta nu-mi rezolvă mie

Durerea lăuntrică zguduind din temelie

Demoni ce lansează gloanțe, parcă sunt cranii de foc

Îngeri ce lansează valsuri dintr-o harpă din talcioc

Fac efort și mă ridic, bag o boabă la vrăjeală

Aspirină pentru babe, și mă culc cu tot cu boală

Hai că s-a mai liniștit, m-am crezut un încrezut

C-o să stau să sufăr crunt, cu tot iadul ăsta atât de mult

Mândria este pretutindeni,

O lume plină de ignoranți;

Se cred și cei mai cetățeni,

Si primii vin ca aspiranți.

Mândria înghite suflete întregi,

Le macină, le-aruncă-n societate;

Mai toți se simt, se cred mari regi,

Sub false-idei numite democrate.

Mulți nu înțeleg că însăși România,

E încă sub jugul fenomenului Pitești;

Că răul si-a schimbat mânia,

L-a transformat în depravări prietenești.

Mândria-i, păcatul suprem,

Primordial, luciferic sub pământ;

O Doamne, iartă-mi România,

Al vieții nost-prim legământ. 

Mă tot abțin  

Spre cugetare mă îndrept  

Un gând să nu-l gândesc  

Să reprim în colțuri  

Frânturi de ființă.  

De al meu trup grijă să ai  

Cât timp sufletul  

Osândit unei lacrimi rămâne  

Unei grele amintiri.  

Mă abțin...  

O zi să nu sufăr  

După alt parfum  

De lan de grâu  

După adiere liberă  

De vânt lin.  

Mă tot abțin și încerc  

Un răsărit să văd  

Să mă bucur de culori vii  

Dar în încercări mă priponesc  

Și clipa am pierdut-o  

Gândind și răzgândind  

Când tot ce aveam de făcut  

Era calm să respir și să trăiesc.

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

    E-o noapte ca smoala de grea şi-ntunecată, 
    Afară, doar vântul mai bate la poarta-mi ferecată... 
    Pe cer, nu se mai vede nicio urmă de stea, 
    Iar luna, cu teamă,-şi fereşte chipul şi ea…
    
    E-o linişte grea şi mi-s pleoapele grele, 
    În sobă, trosnesc în surdină, surcele... 
    Din cer, ploi cărunte, pe casă-mi coboară, 
    Pe-o vreme ca asta, nici îngeri nu zboară... 
    
    La lumina feştilei ce vibrează-n odaie, 
    Pe păreţi, îmi preumblu umbra greoaie... 
    Şi-s singur şi trist, cu tăcerea toamnei din casă, 
    Doar îngerii-n linişte, s-au invitat la masă... 
    
    Căci până şi îngerii stau muţi lângă mine, 
    Aciuaţi lângă foc, să-şi usuce aripile pline... 
    Mi-e somn şi nimic dintre toate nu mă-ncântă, 
    E noaptea îngerilor care nu mai cuvântă…

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Eu sunt tăcerea dintre săbii,

Ecoul care nu alege — ci rupe.

În ochii mei se bat lumile

Și din tăcerea lor se nasc comete.

Am fost învins, dar nu atins;

Mi-au pus cununi de sânge și de lauri.

Am urcat munții minții goale

Și-am râs de zei, fiindcă nu știu ce e dorul.

Regina apelor din mine

A plâns peste oglinzile stelelor —

Și din lacrima ei s-a născut un univers

Care nu cerșește sensul, ci îl dăruiește.

Am rotit lumea cu palma goală,

Am spart cercul din interior

Și am aprins focul din prima scânteie,

Când toți muritorii dormeau în adevăr.

Soarele m-a văzut și a orbit,

Iar din orbirea lui a plouat aur.

Eu nu caut lumină — eu o ard.

Nu sper — eu creez întâmplarea.

Sunt cavalerul din vânt,

Vare-și taie drumul din foc și idei,

În timp ce destinul se clatină

Sub greutatea propriei perfecțiuni.

Rotiți-vă, zei ai norocului,

Căci am cumpărat veșnicia cu sânge și minte!

Am trăit să fiu bogat în viziune,

Nu în aur, ci în imensitate.

Și dacă veți întreba ce-am fost,

Spuneți doar atât:

„Un om care a luptat cu lumina —

și a câștigat.”