Calea prin Labirint

Visurile mi-au crescut în cuptor

și mi-au topit oasele de dor

Că limitat sunt si nu-i ușor

Să transformi otrava in odor...

Las gândurile să mă poarte

la granița dintre vis și realitate

lent mă împrăști și mă adun

unde două lumi se suprapun...

Decolez cu aripile înțelepciuni

Până ating stelele minuni

Ca perlele Le adun, în minte

Comori cu valori infinite

Stors am fruntea înapoi

Să fac unguient pentru inimi moi...

Aduc mireasma florilor de vară

să poți expira toată ura afară

te purifică sita mea de cuvinte

asimilând gânduri iluminate-n minte...

Mâna mea iî izvor de lumină

Foaia mea ușor o așterne

Să ajungă dincolo de gene

La fel de galantă, la fel de sublimă

Am dat chip chiar și blândeții

Formă, la roua dimineții

Nimic nu-i ce nu pot îngloba

În solubila lumin' a mea

destinul meu, e ca al tuturor

și prevăd pe a lirei culme...

că florile mele scânteietoare

sufocate și stinse-n ceața nepăsării

nu vor ajunge in ghiveci...

să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime

Fi parte din Lumina Mea

Să împodobim ,împreună, lumea

Să nu mai fie exagerat de sobră

Ci un pastel pictat pe marmură

Iubirea noastră strălucea

Ca un soare-n viața mea

Tu natura, Eu pământul eram

Atâta de bine ne potriveam

Iar în câmpia vieții mele

Curgeau râuri de fericire

Păsările cântau doar iubire

Înfloreau orunde toate culorile

Focul iubiri ardea cu putere

Mi se topea inima de dor

Mi se topea și de iubire

Făceam jocul să pară prea ușor...

Îți atingeam părul mătăsos

Te sărutam pe buzele tale moi

Priveam la al tău chip frumos

Vorbeau inimile, nu noi

Aveai pielea așa de fină

Fină ca niște petale

Trupul tău, o formă divină

Parcă ai ieșit dintre romane.

După un timp ceva s-a schimbat

Iubirea-mi nu tea mai impresionat

Și te depărtai tot mai mult de mine

Nu știam că dragostea atâta ține...

Într-o zi ne-am despărțit

Inima mea de sticlă s-a zdrobit

Și am început să sufăr din iubire

Nimic nu-mi alină a mea durere.

Dar încă mai am cicatrici

Și mă tem să mai iubesc

Să nu ajung tot aici

Mă simt bătrân și mă vestejesc.

Ca o briză-n ziua pârjolitoare

mă înviora inima ta plină,tremurătoare

Doar un înger de lumină

Are vocea atât de lină

O ! iubito, ce n-aș da

să fi cu mine pe pământ

dar florile așa ca tine

sunt fărâmițate-n vânt...

risipite far' să zică un cuvânt

Mă așez în câmpia de flori

umbra se lungește...

Gândul meu reînvie fiori !

Când din nou te citește.

Pe calea mea aud un foșnet

Un pârâu fredonează note

dintr-o cântare cu măsuri frânte

Eu visător, în cuget

limpezesc atât de clar

vocea iubită făr' de hotar

Iar când zorii se revarsă

Țin in mână-o floare de gorun

Să pot cunoaște pe deplin

aripa blândeții întinsă

Iar când soarele coboară

Înegrind orizontul drept

te văd în pat bolnavă

murind încet, încet...

Lacrimile ce încep să cadă

nasc lanțuri de lumină

Gândind că într-o zi

te voi revedea, îmi dă putere

să parez sabia ce voi să secere

sufletul meu, ca un spic de grâu

Sufletul... va rămâne-n trupul rece ?

Sau ridica-se va să plece

La portul către stele

Razele lunii să îl spele...

O tornadă te ridică...

Să calci pe lift de nori

Printre abise, printre strâmtori

Praf de stele...lași în urmă

Deschide cerul pentru mine

să pot vedea lumina-ți blândă

atunci când luna-i o minune

iar fii cu mine împreună !

Coboară pe o scară constelată

În frunte vino, c-o nestemată

Nu-ți schimba înfățișarea !

Că e proaspătă ca primăvara.

Frumusețea altora,

umblă moartă inaintea celorlalti

neputând cunoaște

lacrima lor amară...

si lumea amarată se topește ologită,

sub răceala lor.

Frumusetea ta,

eclipseaza tot ce am vazut

in umbrosul meu trecut,

caci e inrădacinata, in inima ta

in inima aceea de copil sensibil...

Frumusețea ta, nu se pierde in mulțime

pentru ca naște viată, cu razele ei calde,

precum soarele primăvara

topește zăpada si înverzește natura

ca să-i intretină viața plăpândă.

În ochii tăi,

am văzut mai mult decât sclipiri...

Deslușit-am aripile morții

ce te ascundeau în întunecime

și îndoiau lumina dimprejurul tău,

ca nimeni, să nu înțeleagă

strălucirea ta blândă 

Aceasta sa fie fiara nimicitoare ?

Vipera Gaboon otravitoare

Ha ,ha ! îmi vine sa râd !

Așa că n-o să-mi stingheresc eu libertatea

Păzind o sută de porunci biblice

Ce o tin legată, strâns incătușată

Și am auzit lanțurile pocnind una câte una

Cădeau zăngănind la pământ !

Am ascultat simfonia terorii !

Iubirea, mister neînțeles

se dezvăluia, sub ochii mei pătrunzători;

ca un pumn de petale în vânt

Dansa... tot mai aproape de mine

Iar eu o ademeneam subtil

să renunțe la coaja ei dură

ca să mă pot înfrupta, din miezul ei

vulnerabilitatea ei depășise un fluture

prins într-o pânză de păianjen

În timp ce eu cu o notă de sadism

îmbătat de curiozitate

preziceam mișcarea ei ritmică

o tăiam, tot mai adânc pân' ce

plăcerea mea devenise kriptonita ei;

Am privit iubirea iarăși

forma și-o schimbase ?

sau in umbră ambalajul lepădase ?

Dispăruse lăsând in urmă o piele năpârlită

m-a fulgerat din spate-ntro clipită

Ochii ei deveniseră vicleni,

și cu puterea ei neîmblânzită

parcă neafectată de cursele mele;

se repezea ca o furtună să mă imobilizeze,

cât timp se încolăcea printre noi

și ne trăgea, mai aproape de ea;

cu suflarea tăiată...

Colții ei otrăvitori de dulci,

mi-au injectat, în rărunchi veninul ei

nu murisem căci tu Iubito te-ntindeai

să-mi fi singurul antidot.

Nu-i puteam ține piept

pentru că a declanșat in mine un razboi civil

pentru că se hrănea din mine nesățios

ca să-și încalzească inima ei arctică

mă murdărea cu mocirlă !

părând să iși întinerască înfățișarea

pentru alte victime naive...

Iubirea-i rea

Dar fața ta îi atât de bună

Găsește-mi o cale să pot fugi

Să rup lanțurile făcute din solzi

Libertatea să nu mi-o pierd...

Să mă ascund la umbra de lună

În pârâu să pecetluiesc a mea urmă

Să nu guste a mea căldură

Ca să mă poată urmării

Dar Iubirea aceasta nebună

Ce o atrag chiar eu cu prihana-mi neîngrădită

Și cu mintea tot mereu hoinărind

Ea mă prinde când vreau s-o ating

Ea mă arde când vreau s-o sting

Și devin astfel fluturele din capcană.

Devoarece Iubito, tu mi-ai arătat

ce-i iubirea...

Și de atunci am devenit o viperă Gaboon

Făcând ture-n trun castron

salivând, căutând să ajung necurmat

cu sângele rece clocotindu-mi în vase

dorind să se încălzească iarăși

pe tărâmul încununat cu flori de lumină

unde munții ating cerul,

și cântece se pierd în infinit,

lângă marea de cristal

Dar aici șerpii nu au loc.

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Singur în lume și rătăcit

Ca o oaie căzută-n râpă

Eram murdar, obosit și rănit

Doar mâna ta mă poartă

Afară din groapa morți

Să privesc iar zorii dimineți

Iubirea mea nu se compară 

Cu cât m-a iubit El întâia oară

Trăiesc prin Credință și prin Har

Primisem cel mai mare Dar

După fiecare scufundare în rugăciune

Înțeleg mai mult Viața, ce tainică minune

Parcă particip într-o poveste de Dragoste

Nici moartea nu ne poate despărți

Încrederea mea iî ca un munte

Nimeni nu poate să o mute

Credința că planul Tău e Desăvârșire

Nu-i doar deșertăciune sub soare

M-am născut din apă și foc

Om nou cu gusturi noi

Lucrurile vechi le văd ca un gunoi

Orice ar fi înapoi nu mă întorc

Dansăm în doi dansul iubiri

Fără secrete este arta simțiri

O înțeleg prin prisma gândiri

Emoție rară e esenta fericiri

Ascultă vibrațiile iubiri

Cântă inimile prin perechi de corzi

Ca o singură voce în armonie

Se înalța până in cer glorie.

Un vechi șase sute șaizeci și șase

O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi

Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);

Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)

Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament

E Sâmbăta veșnică orice ar fi,

Porunca a patra rămâne aprinsă

Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.

Și "orice spirit ce nu pomenește"

Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist

Și însuși Satana apare că înger

Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.

Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri

Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"

Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL

Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Nu mai ninge, cum a nins odată. Cu fulgi mari, frumoși ca stelele de pe cer. Pământul pare o planetă moartă Un bulgăre de lut plin de taină şi mister. Copacii plâng cu lacrimi de gheață, legănându- se în vânt. Sperând și ei la o nouă viață, Vreau să fie îmbrăcaţi într-un alb şi curat veşmânt! Unii oameni nu mai așteaptă cum așteptau odată Să vină Anul Nou, ei vreau în dar lumea toată, Nu se mulțumesc cu un mic și banal cadou! Nici natura nu e ce a fost odată. A devenit mai rigidă și puțin mai rea, Căci s -a săturat să tot vadă cum omul își bate joc de ea. Nu mai ninge cum a nins odată dar totuși vine anul nou Hai să-l întâmpinăm cu inima curată. Și să ne bucurăm de cel mai mic și banal cadou. Poezie de Vladimir Potlog

La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.

Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.