Suspine nesfârșite

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Trăim în țara în care nimeni nu mai strigă,

Doar oftatul trece strada cu pași grei,

Bătrâni cu o pensie cât o frică,

Și ochii lor se uită-n cer, dar... nu mai vrei.

Pe bănci uitate plâng icoane

Cu chipuri stinse, alb, pătate,

Copiii lor sunt duși departe,

În țări ce par mai educate.

În școli, profesori triști, blazați,

Se vând pe-un leu și-un catalog,

Iar tinerii, drogați de vise

Își iau banii din TikTok.

Spitalele-s un teatru vechi,

Cu paturi ruginite, reci,

Și mori nu din boală, ci din așteptare —

La uși ce n-or să se mai deschidă veci.

Credința? S-a vândut pe like-uri,

Popii predică din jeep-uri negre,

Iar săracii pupă icoane

Sperând la pâine caldă și zile integre.

Pe sticlă, ne mint frumos și calm,

Ne spun ce bine ne e nouă,

Dar în cartierele cu gloanțe,

Copiii învață ce-i frica de rouă.

Iubirea? O simt, dar mă doare,

Când te văd, și n-am ce-ți oferi.

În buzunar, doar o scrisoare,

Și-un vis ce-l țin în mână, gri.

Te iubesc în tăcerea lumii

Care urlă-n mine neîncetat.

Aș vrea să fug cu tine, departe,

Dar unde fugi, când nu mai e păcat?

Când nimeni n-are loc de nimeni,

Și toți se bat pentru puțin,

Iar eu — o fată ce scrie poezii

Între suferință și vin.

România-i mamă ce plânge noaptea,

Cu copiii risipiți prin vămi,

Și eu — printre lacrimi și lună,

Încerc s-o strâng în rime și psalmi.

Dar nu mai știu dacă se poate,

Dacă mai avem vreo salvare,

Când sufletele mor cu zile

Și adevărul e o întrebare.

Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,

Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,

Când fiecare notă se naște din dorul meu,

Și tu ești muza, care mă face să zbor.

Căci fiecare cântec ce iese din piept,

Este o poveste pe care doar tu o știi,

Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,

Iar tu ești lumina care în inima mea vie.

Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,

Cum culorile sufletului meu devin adevăr,

Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,

Tu ești pensula care-mi dă contur.

Talentul meu, un foc ce arde cu tine,

Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,

Căci în tine găsesc inspirația divină,

Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.

Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,

Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,

Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,

Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.

Aș vrea să mă auzi și să mă simți,

Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,

Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,

Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

-Bună,străine!deja te-am uitat
În amintiri trecute te-am lăsat
Să-ți trăiești viața că ai cedat,
Uitând,lacrimile ce le-ai vărsat...

-Bună,străine!nu pot să și sper
Că într-o zi poate o să te întorci
Fiindcă și așa deja viața e super,
Când greșeala nu ți-o reîntorci...

-Bună,străine!un alt nou început
Încerc să-l mențin și să-l trăiesc
Rămâi deja acolo uitat în trecut,
O lecție care să nu mi-o amintesc...

Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!

N-am nevoie de un glob de cristal 

Ca să știu c-ai să-mi lași un gust amar 

Nici n-am început dar ne-ndreptăm spre final 

Cel mai frumos vis se transformă întrun coșmar 

La început credeam că poate o să fie diferit 

La început credeam că însfârșit voi fi iubit 

Însă acum știu că urmează să fiu dezamăgit 

Deci nare sens să mai încerc și să mă agit 

Nare sens să-mi pun speranța într-o fată falsă 

Nare sens să aștept să dai tu cărțile pe față 

Se vede de la distanță că nu ești fată de casă 

Nu ești genul alături de care vreau să trec prin viață

Nu-mi dau cu părerea însă asta mi-e impresia 

Nu repet aceiași greșeală, mi-am învățat lecția 

Nu-ți cer să-mi demonstrezi că n-am dreptate 

N-are sens să te stresezi...oricum te las în spate

Locul stelelor este pe cer

Tu ce cauți la mine-n suflet?

Să pleci eu acum îți cer

Nu mai pot forța acest zâmbet,

M-am lăsat orbit de lumina ta

M-am lăsat păcălit de tine,

Locul meu nu este lângă o stea

Locul meu n-a fost lângă tine,

Marș și luminează-i la altu viața

Dispari, nu vreau să te mai văd,

De tine începe să mă ia greața

Nu te las să-mi faci în suflet prăpăd,

Nu încerca să vi înapoi

Alta ți-a luat deja locul,

Nu mai este nimic între noi

Între noi s-a stins de mult focul.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Am vrut să uit, dar rămâi în colțul minții,

un ecou tăcut ce nu se stinge niciodată.

Te-am iertat, dar nu te-am eliberat,

rădăcinile tale sunt adânci,

în pământul sufletului meu.

Te simt în fiecare bătaie a inimii,

în fiecare respirație ce se oprește înainte de a ajunge la un nou vis.

Nu te-am uitat, dar nu te mai caut.

Ai devenit un dor adânc,

o rană ce refuză să se vindece.

Cu fiecare pas spre libertate,

mă întorc din nou la tine.

Cum se poate rupe un fir invizibil

ce leagă două suflete,

când ele încă au nevoie una de cealaltă?