Pleacă..

Mi-e  dor  de-o-ncăpere

C-un  mic  abajur ,

Mi-e  dor  de  tăcere

Și  liniște-n  jur  ,

De-o  muzică  veche  ,

Din  ani  de  demult ,

Iar  tu , la  ureche 

Să-mi  cânți , eu  s-ascult  .

Mi-e  dor , Minabella 

De  buzele-ți  moi ,

De  cântecu-acela 

Ce-l  știm  numai  noi  ..

Mi-e  dor  de-o  poveste  

Cu  iz  de  mister ,

De  vise  celeste 

Și  zâne  din  cer  .

Mi-e  dor  fără  preget 

Și  simt , tot   mereu  ,

Cum  micul  tău  deget 

Se-atinge  de-al  meu  ..

Mi-e  dor  de  misterul 

Frumosului  vis  ,

De  zborul  și  cerul 

Spre  viață  deschis  .

Înviorătoare coroană a nopții,
Mângâiată cu bijuterii-n văzduhul bolții,
Ilustrând un misterios tablou minții.
Pandantiv nevăzut de ochii zilei,
Așternând pe ale dorinței cerești alei,

Renegate, călătoare,
Escală pe abis, încuiate în dorințe, stele căzătoare.
Rugăminte bizuită al abanosului cer,
Ă-l din prim dans, pe suflet liber,
Unificat in două părți, a nopții mister.

Căci o singură privire a abisului,
Ăltora anomalic, tristă capcană a oftatului,
Necunoscută de mulți, dorită numai spre duet,
Un alt suflet, dans al ochilor, din priviri balet.

Dau cuvânt nopții cristaline,
Așteptând zburător mesaj în pene,
Unde să aducă dorinței pufoase perne.

Poate aceleași cer să zărim
Orice mișcare a cerului să citim
Zilei nevinovate ai da povestirii
Eterne vise de dulci priviri

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Când dezolarea-mi lovește privirea

Și norii negri tot apar,

Te rog din suflet 

Adu-mi sclipirea și lacrimile din pahar!

M-am săturat să strig, să plâng! 

M-am saturat și de-al meu gând! 

M-am săturat de-a vieții farsă,

Ce pare a fi doar o pedeapsă!

Nu știu măcar...cum să încep? 

Și ce să fac? Să mai aștept? 

Cum scap de golul meu din piept?

Să tot renunț,  eu tot încerc! 

Nu reușesc să-nfăptuiesc

Nimic din ceea ce-mi doresc.

"Procrastinare" îmi e prenume

Și "Agonie" mi-e-al doilea nume!

Ochii tăi luați din stele ,

Mi-au adus zile grele .

Gura ta de trandafir , 

Mi-a adus mult suspin . 

Oi fii tu măritată 

Dar asta nu înseamnă 

Că și dragostea e luată... 

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

Aș vrea să fiu o coarda de chitară…

Sa-mi mângâi corpul cu-ale tale mâini…

Să tremur în acordurile tale iară

Să mă compar cu o notă muzicală.

Aș vrea să fiu o clapă de pian…

Să-ți simt de fiecare dată apăsarea…

Să fim în armonie-ntrun ocean,

Cu sunete ce nimicesc uitarea.

Aș vrea să fiu precum o cheie sol

Să fiu acolo la fiecare început de melodie

Să pot să stau cu tine să ascult

Să te iubesc apoi în armonie.

Aș vrea să fii cu mine, aici, pe portativ,

Împreună vom fi noi, doar muzică

Sa fim într-un dans lung și creativ

Care la nesfârșit se tot repetă.

Să nu te temi, căci eu veghez,

Din umbre dorul ți-l păstrez,

Și dacă viața-i doar un vis,

În el rămân, de neînvins.

Mă tem eu pentru pașii tăi,

Să nu te pierzi pe drumuri grei,

Dar chiar de noaptea-i fără stea,

În vis mă cheamă, voi veghea.

Și dacă zorii-s prea străini,

De mine-n gând să te alini,

Căci nici tăcerea nu desparte

Ce sufletul pe veci împarte.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Când toți au rănit, fără milă, prea tăcut,

Când sufletul plângea căzut și pierdut,

Când lumea mi-a fost doar un vânt răvășit,

Dumnezeu a venit… și El m-a iubit.

Când vorbele arse mi-au frânt orice vis,

Când drumul părea o prăpastie-nchis,

Când nimeni n-a stat lângă pasul meu frânt,

Dumnezeu m-a luat și mi-a dat un cuvânt.

El mâna și-a pus peste rana din piept,

Mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt și te-aștept.”

Și-n loc de durere, în loc de oftat,

Când toți au rănit… Dumnezeu a vindecat.

Omagiu lui Mihai Eminescu

Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,

Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.

Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,

Și limba dulce-n slove ai ascuns.

Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,

Pe ape line dorul să le-nfrângă.

Iar stelele, cu farmecul tău viu,

S-au prins în horă-n cerul azuriu.

Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,

Și-n fiecare vers vibrează firea.

Ai pus în cuvinte un neam întreg,

Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.

Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,

Cu gând curat și suflet legământ.

Ești steaua noastră-n zarea infinită,

Purtând mereu lumina ta vrăjită.

Cadouri din suflet

Iubesc cadourile ce vin din inimă, mereu,

Nu prețul lor contează, ci gândul cel greu,

Un dar modest, dar plin de iubire,

E mai valoros decât orice avuție-n neștire.

Un zâmbet pus într-o floare discretă,

O scrisoare simplă, dar atât de completă,

În ele găsesc povești și trăiri,

Cuvinte ce alină și fac amintiri.

Cadourile din suflet sunt daruri divine,

Reflectă lumina ce-n oameni rămâne,

Iubesc acele gesturi ce vorbesc de dorință,

Sunt punți între inimi, fără de-atingere, sfință.