Lacrimi și flori

Ce este omul, fiinţa trecãtoare?

Un chip scãldat în umbre şi în soare!

Minune care-apare şi-apoi trece

Şi-ntreagã urma ei, rãmâne rece.

Lut moale, bucuros c-a fost sãpat

Şi îngrijit, udat şi cultivat,

Ţãrânã, socotindu-şi viaţa-n "ani",

Şuvoi încetinit de bolovani.

Nu este fiinţa dulce şi hazlie

Mai mult decât un vers de poezie...

Se bucurã şi strofa şi poetul,

Şi-apoi se stinge-ncetul cu încetul.

Cum trece coasa peste pipirig

Şi tremurã ţãrâna şi i-e frig,

Cum se deşirã firul de pe fus,

Aşa-i şi omul. Nu mai e. S-a dus!...

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Pe-acest tãrâm, "complet civilizat"

Suntem înconjuraţi, neîncetat,

De oameni îmbãtaţi cu limbi strãine,

Care rãspund "Ok!", în loc de "Bine!".

Copiii, mai cu seamã, ne uimesc

Cum leapãdã cuvântul românesc:

Spunând "Hello!", în loc de "Ziua bunã!",

Şi-atâtea, cã... nu ştii ce vrea sã spunã.

N-aş fi crezut c-aşa vreme sã vinã,

Sã o înveţe puiul, pe gãinã:

Ei ştiu ce este un calculator,

Mai bine decât chiar pãrinţii lor!

Revãd filmul de ieri, la interviu,

Se uitã la ecran, în timp ce scriu!

Conduc o firmã-ntreagã, c-un buton,

Mai ceva decât chiar Napoleon!

A fost o vreme-n casa pãrinteascã,

Când mã temeam, fãrã sã trebuiascã:

Un lucru mic sau mare, de stricam,

Plângeam un ceas, uitându-mã pe geam.

Cei mici de azi, rãcnesc, dar nu de teamã

Ci de nervoşi sau cã nu-i bagi în seamã.

Dacã voiesc, cumva, vreo jucãrie,

Îţi cauţi drum, pânã la librãrie.

Cum tehnicii-i încurc nomenclatura,

Îmi vine sã zâmbesc, cu toatã gura:

Un telefon, trimis de un amic,

Nu-l foloseam, de fricã sã nu-l stric.

Mã uit la cei ce sunt micuţi acum,

Ei "stau pe laptop", nu se joacã-n drum;

Ştiu "naviga", cât sunt de mititei:

Ne fac de râs! Ia, uită-te la ei!

Dar nu-i râs sãnãtos, ci e semn rãu,

De-i "academician" copilul tãu,

De nu-i în stare-a face o prostie,

De-a avea vise şi copilãrie!

Dacã nu te ocupi de fiecare,

Vor sta, fãrã a cere de mâncare,

Cu nasul toatã ziua-n telefon,

Dar nu s-aştepte ca sã-i vinã ton.

Ci, vor cãlãtori în alte lumi,

Spre care nu tu însuţi îi îndrumi;

Însã eşti responsabil, ca pãrinte,

Cã eşti matur şi ai mai multã minte!

Ei ştiu actori sau star-uri muzicale

Şi strigã tare la semifinale;

Dar, de literaturã, n-au habar:

Se uitã-n cãrţi, ca mâţa-n calendar.

Pe lângã faptul cã suntem hapsâni,

Avem mândria noastrã, de români.

Când te pricepi aproape la orice,

Nu ştii nimic de treabã... asta e!

Tu te trufeşti de câte limbi cunoşti,

Îi fi deştept, dar... nici alţii mai proşti!

Îţi pare bine c-ai atâta spor

Şi ştii engleza... din televizor.

De la zuluşi şi pân-la eschimoşi

De la cei treji, la cei cu ochii roşi,

Nu ai sã vezi popor, oricât te plimbi,

Fãlindu-se a şti te miri ce limbi!

Dar, pe român, nu-l pomeneşti aşa!

El vrea sã fie "cool", pe barba sa.

Şi se va strãdui, din rãsputeri,

Sã-nveţe astãzi, ce uitase ieri...

Din ţara lui, sã nu ajungã slugã

Pãrinţii îl învaţã ca sã fugã.

Decât stãpân modest, între vecini,

Mai bine slugã mare, la strãini.

Mai bun, decât tocana de legume,

N-am pomenit un alt produs, pe lume,

Nici mai gustos ca pizza culturalã

Înãbuşitã-n a prostiei oalã!

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Alunecând pe-a apelor oglindã,

Stingherul cãlãtor, în barca sa,

Se zbate, ca şi când ar vrea sã prindã

Încã o zi, din cele câteva!...

La drept vorbind, ce este, viaţa, oare:

Mãnunchi de neajunsuri şi dureri?

Un şir de zile lungi, chinuitoare,

Sau clipe dragi din scurta zi de ieri?

De fapt, de ce venim pe-aceastã lume

Zbãtându-ne a supravieţui?

- Spre a trãi şi a purta un nume

  Ce-n timp, uitarea-l va acoperi? -

Deşartã-i toatã zbaterea, deşartã,

Cãci lutu-a fost şi va rãmâne lut!

Şi, când îţi va şopti cã nu te iartã,

Vei regreta târziu cã te-ai zbãtut!

Pe el noi îl muncim cu-atâta trudã

Din zori de zi, pânã noaptea târziu;

Iar, ca rãsplatã pentru fruntea udã,

Ne-nghite, aşezaţi în vreun sicriu...

Pentru pãmânt, popoarele se ceartã

Fãcându-şi declaraţii de rãzboi!

Dar tuturor li-e scris-aceeaşi soartã:

"Nu noi îl stãpânim, ci el pe noi!"

Ne încãlzeşte-n rãsãrit, veşmântul

Ca sã-l înţepeneascã-n asfinţit;

Totul ne dã la început, pãmântul,

Şi totul ne rãpeşte, la sfârşit!

Iar cât despre necruţãtoarea fricã,

O regãseşti în orice cromozom;

- Mãsura ei mai mare sau mai micã -

Asta... depinde de la om, la om.

Pe ea o-nvaţã omul viu sub soare,

Cu ea se naşte orice muritor,

Ea nu ridicã semne de-ntrebare

Ci degetul ei ameninţãtor!

De bunãvoia ei, nu iese-afarã,

Nici nu renunţã uite... numa-aşa;

Decât când e poftitã sã disparã,

De Unul mai puternic decât ea.

Ce poate viaţa fi, decât o sumã

De vise lungi, în propriul aşternut.

Dar, de privesc o clipã doar, în urmã,

Constat c-atât de repede-a trecut!

                           ☆

Ţine-te drept, amice, pe picioare,

Şi uitã-te puţin în jurul tãu!

Trateazã nepãsarea, ca atare,

Privind-o ca pe cel mai mare rãu!

Cãci pierderea de timp este o crimã

Când sunt atâtea lucruri de fãcut!

Din TIMP, o parte eşti: una infimã,

Prezentul sãu, la modul absolut.

Întreaga ta lucrare pãmânteascã

Pãstratã-i în al Cerului album.

Ferice cel ce vrea sã dobândeascã

Ce nu se poate pierde nicidecum!

"Soarta omului pe pãmânt este ca a unui ostaş şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua." (Iov 7:1) 

14.11.2021, Gostkow, PL

Unii se nasc iar alţii mor,

Unii nu cred, alţii cred tot,

Unii nu pot, alţii nu vor,

Unii nu ştiu, alţii nu pot.

Unii au bani, dar prea puţini,

Alţii sunt slugi pe la strãini;

Unii au tot ce îşi doresc,

Alţii - doar spirit românesc!

Unii mã-ntreabã ce mai fac,

Altora nu le sunt pe plac.

Unii mi-ar da şi ochii lor,

Alţii aşteaptã ca sã mor.

Unii vor totul. Dar... nu au!

Şi te jignesc, vorbind pe şleau!

Unul Îl vrea pe Dumnezeu,

Altul e lup fratelui sãu.

Unii sunt mari, alţii sunt mici,

Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"

Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"

Alţii te-aruncã la gunoi.

Unii vor fânul din grãdini,

Alţii vor florile din spini.

Unii vor lãnţişor la gât,

Alţii, un zâmbet şi...atât!

Unii îţi amintesc sã taci,

Alţii, ce trebuie sã faci!

Unii te cheamã drept "pãstor",

Alţii, morar la moara lor!

Nu tot ce spui, e înţelept,

Nu tot ce crezi, este şi drept.

Dar, fii bun, nu te supãra:

Toţi muritorii sunt aşa!

Celor deştepţi, l-ai lor copii,

Nu spune nici tu tot ce ştii!

Cãci, te vor crede fie-un zeu,

Fie-un smintit în felul sãu!

Între netrebnici şi netoţi

Nu-i bine sã faci tot ce poţi!

Când vântul şuierã prin duzi,

Nu crede, frate, tot ce-auzi!

Cât ai putere şi ai grai,

Nu da, din casã, tot ce ai!

Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,

De nu ţi-o cere cineva!

Cât poţi sã spui ce te-a durut,

Cât încã timpul n-a trecut,

Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:

Eşti cumva unul din cei mulţi?

Tac...tac...mă doare,

Tac tac...e mult prea departe,

Acopăr ochii cu palmele

Nu las razele să pătrundă  

Le privesc cu ochii miciți

Printre frunze de salcâm  

Zâmbesc în sinea mea  

Îmi place, dar nu recunosc  

Să simt căldura, mângâierea  

Îmi umple sufletul,

Îl intoarce pe dos

Refren:

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune.....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?                    

Sufletul este ca ceața

Vapori fini de speranță

Se risipesc în urma ta

De privești în mintea ta 

Numeri pașii ce au trecut  

Le vezi amprentele, afli secretele  

Refren:  

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?....cu palmele?

Încercăm a distinge  

Ce e realitate sau iluzie  

Aproape că-ți dorești să nu afli  

Durerea te va frânge  

Și oricât ai încerca  

Nimic nu vei mai strânge  

Bucățile sunt peste tot  

De vânt purtate peste plopi  

Refren (x2):

Amintirile nu se schimbă  

Ele rămân la fel  

Dar timpul le transformă  

În ceva efemer,  

Ce nu mai putem atinge  

Spune....și tu acoperi ochii cu palmele?......cu palmele?

Ea a plecat să învețe în altă țară,

El a uitat de ea.

Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,

De o prietenie strânsă.

Apusul și răsăritul soarelui,

L-au întâlnit împreună.

Cântecele la chitară,

Amândoi le cântau.

Mâncarea la doi o împărțeau,

Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.

S-au văzut ei peste zece ani,

El ridică ochii și o observă,

Pe prietena sa, din adolescență.

Ea cu fața de copilaș a rămas,

Dar băiatul a devenit matur și frumos.

Fetița nici nu la cunoscut,

Iar când i-a auzit vocea,

La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din 

Al său gând.

-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?

-Salut,la mine e tot bine dar tu ?

-Eu mă pregătesc de un nou proiect

la locul de muncă.

-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.

-ce??? Pa

În gândul său fata a zis

Ne-am jucat vesel tot anul întreg 

Dar acum el e însurat, și soție are.

A privit pentru ultima oară,la prietenul său.

Și tristă a plecat la soțul ei.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 17.10.2024

Pe-o cale lungă, spre alte zări,

Un copil pleca cu vise-n buzunare,

Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,

Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.

Părinții l-au privit cu lacrimi grele,

Sora micuță îi strângea mâna-n taină,

„Du-te, băiatul meu, în alte stele,

Dar nu uita că dorul ne războină.”

Anii trecură ca frunza-n vânt,

Raul muncea, clădindu-și un destin,

Dar viața-i aruncase al său cuvânt:

Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.

Din când în când, scria câte-o scrisoare,

Cuvinte scurte, dar pline de dor,

Pe chipul părinților, o dulce-amară

Lumină apărea, ca un licărător.

Sora-l privea din poze îngălbenite,

Copilăria le fusese luată devreme,

Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,

Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.

Prin străin ținut, între ziduri reci,

Raul se lupta cu visuri mărețe,

Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci

La casa părintească și nopțile blânde.

Când timpul trecu și părul se-nălbi,

Își văzu părinții prea rari, prea târziu,

„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi

Mai des alături, când v-a fost pustiu.”

Dar Raul știa, în sufletul său,

Că lupta vieții nu a fost degeaba,

Un drum străbătut, străin și greu,

L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Dacă vreodată m-aș fi gândit că o să iubesc

și că durerea e patima iubirii,

poate că, în altă viață, va trece,

doar să nu dai de altcineva cu inima rece.

Să nu întâlnești o astfel de tipă

care să-ți lase inima friptă,

să nu iubești ca prima oară,

căci dragostea te omoară.

Nu iubi cu ochii-nchiși, dar…

atinge-te de suflet

și vezi cum să fii iubit,

dar nu-n această lume.

Un soare atât de frumos,

Dar în inima e furtună 

Cu tunete și totodată dureros 

Aș putea zice "ploaie nebună"

Căci nu mai sunt eu, de multă vreme

Și totuși am puterea să-mi revin 

Dar totuși e prea devreme

Și totuși îmi place acest plăcut chin

Și mă uit pe fereastră, 

Din depărtare te vad prin suflet cum tu vii

Îți zic :"hai, intră!"

Și îl văd cu ochii mari cum mă privii

De parcă ar spune "îmi pare rău"

Dar deja e prea târziu 

Nu mai pot lupta să fiu în viitorul tău

Sunt un mort, cut toate că sunt viu

Povestea noastră a fost frumoasă,dar s-a terminat.

Și mi-aș dori să pot spune, că eu am uitat,

Ce a fost cu noi,sau între noi și tot ce am trăit,

Dar este greu să te las în urmă,cand știu că încă simt.

Încă îmi amintesc și tare aș vrea să nu o fac,

Pentru că doare, că nu îți spun și trebuie să tac .

Să nu îți dau speranțe și să vii înapoi,

Pentru că știu,că nu mai există "noi".

Tu îmi spui că nu renunți și încă mă dorești,

Iar eu știu cât m-ai iubit și încă mă iubești .

Dar totuși nu mă pot întoarce într-al tău castel,

Pentru că astăzi,mai mult decât tine, mă iubește, el!