Trist, dar adevărat!
Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,
Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.
Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,
Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.
Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,
Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.
În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,
Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.
Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,
Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.
Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,
Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.
E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,
Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.
În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,
Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.
Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,
Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.
Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,
Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.
Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,
Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!
Category: Diverse poems
All author's poems: Zugun 
Date of posting: 19 августа 2024
Added in favorites: 1
Views: 345
