Cândva în sat!

Mă cert cu tine mai mereu

Că nu te-oprești de a fura,

Din anii mei tot mai puțini

Timpule, cât pot eu îndura?

Când m-am născut a fost ursita

Care mi-a zis că voi atinge suta,

Și mi-a urat să am noroc în viață

Și-atent la cum se-nvârte roata.

În timp, ai apărut tu, măi timpule

Și-ai început să iei puțin câte puțin,

Până m-ai dus la vârsta bătrâneții

Fără puteri și doar cu rugă la divin.

Mi-ai luat fără să știu copilăria

Și a urmat la rând și anii tinereții,

La schimb mi-ai dat ceva din boli

Pe care le tratez în zorii dimineții.

Cu toate astea simt să-ți mulțumesc

Că anii vieții mi-au fost prelungiți,

Dar îndrăznesc la tine cu o rugăminte

Timpule, mai lasă-mi timp și ani linistiți!

Nu scriu să-mi arăt măiestria

Nici c-aș dori să fiu mare poet,

Și doar visez să-mi traduc visul

Fără vreun merit de-a fi profet

Și cine în viața asta păcătoasă

Nu își dorește visul împlinit?

După ce luptă dreaptă el a dus

Cu sine și cu cei ce i-au greșit

De când mă știu eu am visat

Să am aripi să pot să zbor,

De sus să văd și să-i salvez

Pe toți acei ce fără vină mor

Dar cum și visul e visare

Și ne sculăm dezamăgiți,

Trezit îmi zic că nu se poate

Ca om să-nvii pe cei muriți

Voi lăsa visul să mă-ndrume

Cât va rămâne în somnul meu,

Să nu greșesc în astă lume

Iar omul..cum hotărăște Dumnezeu!

Mă-ntorc în satul meu natal,

De unde am plecat demult,

Și multe lucruri nu îmi plac,

Când oameni-i ascult 

Pe uliți nu mai sunt copii,

Să bată mingea, să fure poame,

Și doar câțiva hâtri bătrâni,

Plângându-se că vor muri de foame

Pe drum mă întâlnesc cu semeni,

De vârsta mea și-mi e rușine,

Că nu mai știu să-i chem pe nume,

Timpul furând și de la ei și mine

 Ajung la cimitirul mut din sat,

Unde mama se odihnește,

Mă reculeg și flori depun,

Pe care ochiul le stropește,

Trec și  pe la casa părintească,

De care-mi este atât de dor,

Privesc la curtea cu verdeață,

Și-admir cerdacul cu pridvor,

Aici e locul unde m-am născut,

Și-am mers eu zi de zi la școală 

Cum aș putea vreodată să o uit,

Pe mama ce striga, copile scoală

De după gard mă uit la sat,

Care nu mai arată ca-nainte,

Văd multe case cu gard stricat,

Imaginea e totul și ea nu minte

Plec din satul care moare,

Trist și plin de-amărăciune,

Mâna tatei o sărut,

Și în gând spun..rugăciune!

Gândul mi-l împletesc cu visul 

Și-mi fac potecă mică de petale,

Căzute din florile ce nu-s udate

De cineva la care-mi cer iertare. 

Privesc cum vântu-mi bate poarta

Care și zi și noapte este deschisă,

Crezând că poate tu o vei închide

Venind la mine de amintiri...trimisă. 

Încerc să scriu vreo două rânduri

Ca mai apoi să le trimit spre tine,

Dar unde să mă plimbe scrisul

Când tu refuzi să auzi de mine. 

Așa că șterg tot ce-am gândit

Și numărul știut îl fac pe telefon,

Aștept emoționat să-mi spui...alo

Și trist aud, număr greșit...pardon. 

Deschid fereastra și lunii îi vorbesc

Despre a mea grijă ce mă frământă,

O rog în gând să mă ajute s-o găsesc

Pare să înțeleagă dar nu-mi...cuvântă. 

Gândul mi-l despletesc de vis

Și merg spre pat pentru culcare,

În timp ce lacrima inundă ochiul

Că te-am pierdut și asta...doare!

Un fulg am vrut să prind

Ce se-ndrepta spre mine,

Era întâiul mesager al iernii

Ce veste aducea, că frigul vine

Privirea mi s-a dus în sus

La dansul fulgilor de nea,

Purtați de vântul ce nu-i lăsa

Să graviteze înspre palma mea

Și am văzut o feerie în văzduh

De stele de zăpadă mișunând,

Toate spre mine se-ndreptau

Și-n palmă se puneau pe rând

Un cor am auzit venind din cer

Fulgul să-l las să cadă pe pământ,

Că el aduce apa binecuvântată

Ce este pentru omenire...darul sfânt

Atunci în palmă m-am uitat

Fără să văd vreun fulg în ele,

Și rușinat pe loc am renunțat

Să prind frumoșii fulgi..cu stele!

Visez cu ochii larg deschiși

La tine, fata mea, frumoasă,

La clipa când inima ți-am dat

Sperând, că îmi vei fi mireasă. 

Lumea, nu o băgam în seamă

Și vorba ei, trecea pe lângă noi,

Eram îndrăgostiți, unul de altul

Privind doar înainte și nu 'napoi. 

Plimbările de seară, pe sub tei

Prin târgul celor șapte coline,

Erau, adevarate binecuvântări

Ce le simțeam..ca adieri divine. 

Gândul mă duce, către tinerețe

La ce-am iubit, poate nevinovat,

Însă, adevărul zilei...îmi șoptește

Fii fericit, cu ce Domnul..ți-a dat. 

Și cum să uit de tot ce azi trăiesc

Lângă a mea soție, iubirea vieții,

Doar zic, că-s omul binecuvântat

Ce simte în adânc...vârful săgeții!

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Te strig în șoapte iar pe tine 

Te aud vorbind în somn,

Cu-n dulce glas mă chemi pe mine,

Zicându-mi:Te ador.

Ce dulce este-a ta strigare 

În șoaptă când tu îmi vorbești

Când tu mă strigi iar eu suspin 

Și eu din somn iar mă trezesc.

Aș vrea să simt a ta chemare 

Din tot suspinul ce îl port;

S-adorm mereu la tine-n brațe 

Când plânsul meu nu-l mai suport.

Atât de dulce e tăcerea 

Când lacrimile curg șiroi -

Mai bine-mi e când simt durerea 

Când eu în suflet iar te port.

Roagă-te, dacă poți,

la steaua din muntele nopții,

plângi, dacă poți,

la icoană în stâncă sculptată,

adu flori, dacă poți,

la altar din minerale,

fă-ți cruce, dacă poți,

la cap de lup

și șarpe de mare.

Doamne,

nu mai știu cum să merg

fără să cad.

Pașii mei nu se mai fac din curaj,

ci din obișnuință,

Și inima mea nu mai cere izbândă,

ci liniște.

Oricare ar fi prețul ei.

Mă bântuie o renunțare tăcută,

ca o boală lentă

care nu doare,

dar stinge.

Doamne,

nu vreau să renunț,

dar parcă deja o fac

în gând, în rugăciune, în vis.

Îmi privesc crucea

și n-o mai simt ca pe o chemare,

ci ca pe o greutate străină

pe care o port fără viață.

Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,

vină și tulbură-mi deznădejdea!

Oprește renunțarea din mine

ca pe o apă care vrea să mă înece

fără valuri,

fără zgomot,

fără glorie.

Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,

chiar dacă uneori simt

că Te-ai ascuns.

În adâncul ființei mele

încă mai este o scânteie —

poate nu de curaj,

dar de dor.

Folosește-o.

Suflă peste ea

cu Duhul Tău,

și fă din mine iarăși un om care crede

că lupta merită,

că rana nu e în zadar,

că renunțarea nu e chemarea mea.

Oprește-mă, Doamne,

să nu plec

de sub crucea

ce-o port pe umeri.

Oprește-mă, Doamne!

Totul fierbe
într-un ceainic nevăzut.
Timpul e abur,
gândul — condens.
Nimic nu s-a născut,
dar totul se transformă
pentru a susține
o formă care nu vrea
să rămână.

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.