Cândva în sat!
E seară iar în satul meu natal,
Și umbra e din ce în ce mai lungă,
Iar soarele se duce după deal,
Să-apună, ca mâine să-neajungă
Pe drum trec istoviți țaranii,
Venind pe jos de pe ogoare,
Ei sub căciuli își ascund anii,
Și fețele ridate, arse de soare
În fața lor agale merg vitele,
Sătule, târându-și greu ugerele,
La muls ele vor umple donițele,
La schimb primindu-și tainurile
La porți pe bănci stau babele,
Cu mâna-n vânt semne făcând,
Chemându-și către curte vitele,
Ce se găsesc amestecate-n cârd
Pe ulițe copiii joacă-o miuță,
Cu-o minge din cârpe cusută,
Din când în când câte-o căruță,
Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță
E ora când în sat se simt mirosuri,
Venite din casa gospodinelor,
Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,
Ce vor fi servite cu drag la cină soților
Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,
Rostită de cei ce au ajuns acasă,
Ei mulțumesc și fac o plecăciune,
Și rând pe rând se pun la masă
Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,
Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,
Dacă la școala noi lecția-am știut,
Și cum el ne-ndemna să învățăm carte
Din sat la studii, departe am plecat,
Armata am făcut-o sub tricolor,
Prin școli m-am pregătit și educat,
Iar în armată am învățat, cuvântul dor
Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'
Pe drum nu-i recunosc pe tineri,
Necunoscut am devenit în sat,
Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!