Îmi cânt..iubirea!
Îmi cânt prin vers iubirea,
Găsită împreună pe pământ,
La tine am aflat ce-i fericirea,
Când ne-am unit prin legământ
Eu dimineața prin rugăciune,
Înalț mulțumiri Celui de Sus,
La Domnul cer înțelepciune,
Sănătate și iertare de la IIsus
Îmi place să fii lângă mine,
Să îți șoptesc că te iubesc,
S-aștept răspunsul de la tine,
Și eu...ăsta-i cuvântul cel doresc
Ador să mergem la plimbare,
Prin locuri, ce amintiri trezesc,
Pe unde eu ți-am furat sărutare,
Simțind cum mă îndrăgostesc
Seara în liniște cinăm și povestim,
Unul altuia prin câte am trecut,
De-a fost ușor sau greu zâmbim,
Și bucuroși o-luăm de la-nceput
Zilele grele devin mult mai ușoare,
Când cel de lângă tine e perechea,
Iar dragostea nu are cum să zboare,
Când e iubire, respect și la
bârfeli...nu pleci urechea!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Poems in the same category
Arde
Fugind nebun de urma soarelui ce arde
La umbra norului mă stinge loc pustiu
Adăpostindu-mă de zilele uscate
Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu
Cerul se umple de lumini plutind în noapte
Dar numai una-mi arde inima sclipind
Pătrunde-n vise inventând o realitate
Steaua departe, prea deprte strălucind
Privirea-nchide amintirile sub pleoape
Arzând retina cu imagini dogorind
Convoacă-n taină amăgirile deșarte
Pornind furtuna umblă cugetul dormind
Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte
Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind
Cenușa timpului scutindu-le de fapte
Între coperțile trecutului murind
Rămâne sufletul strivindu-se de poate
Caută sufletul pereche stăruind
Uită că timpul furișându-se va arde
La poarta umbrelor ajunge ispășind
Al tău păcat
1.Tu de la mine ai plecat
Și singură m-ai lăsat
Tu ai fost totul pentru mine
Iar acum rămâi o amintire
2. Nefericire tu mi-ai adus
Și total m-ai distrus
Nu am știut ce să fac
Dar m-am descurcat
3. Multe lacrimi am vărsat
Pentru al tău "timp ocupat"
De fapt fiecare glumă
Nu a fost o minciună
4. Nu mă căuta
A doua șansă nu e a ta
Pleacă cu bine
Eu nu sunt pentru tine
5. Când de înșelare am aflat
Sufletul a urlat
Cu ce ți-am greșit
De așa tu m-ai mințit
6. Inima mi-a crăpat
Și încrederea s-a destrămat
Toți m-au avertizat
Însă eu te-am apărat
7. Tu nu ești pentru o adevărată iubire
Fii bun și nu mă deranjează
Tu ai fost o greșeală dar nu și obsesia mea
8. Rămâi cu amanta ta
Uită de existența mea
Tu nu ești binele meu
Iar eu nu sunt binele tău
9. Nu-ți vreau răul
Cât de jos ar fi să cad
Dar dacă vreau într-o zi
Raiul tău se face iad
10. Frumoasă este viața mea
Când tu nu faci parte din ea
Înșelarea este al tău păcat
Hai pa...te-am pupat
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Ecou dragul meu
Arunc sentimente, cuvinte-n eter,
Emoții ce stau încătușate in mine.
Ecoul să văd ce ritm le va da,
De zbuciumul meu ce va spune.
Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,
Îmi vei cânta o dulce romanță?
Îmi vei răspunde tu sincer și drept?
Mă vei minții să îmi lași o speranță?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,
Aș vrea c-ale tale note duioase
Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,
Să-mi scoată durerea din oase.
Ecou, dragul meu, te rog să fii bun
Și lăudă-mă cu vorbe curate.
Dar oare-ale tale note mă mint
Sau sunt adevărate?
Ecou, dragul meu, te rog să fii drept
Și spune-mi te rog adevărul.
Dar dacă-ale tale note mă dor
Și mi se năruie tot cerul?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.
Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Arde
Fugind nebun de urma soarelui ce arde
La umbra norului mă stinge loc pustiu
Adăpostindu-mă de zilele uscate
Mă udă lacrima cărându-mi dor târziu
Cerul se umple de lumini plutind în noapte
Dar numai una-mi arde inima sclipind
Pătrunde-n vise inventând o realitate
Steaua departe, prea deprte strălucind
Privirea-nchide amintirile sub pleoape
Arzând retina cu imagini dogorind
Convoacă-n taină amăgirile deșarte
Pornind furtuna umblă cugetul dormind
Arzând cuvintele ce-au vrut să fie șopte
Le-aștern pe pagina tăcerilor mințind
Cenușa timpului scutindu-le de fapte
Între coperțile trecutului murind
Rămâne sufletul strivindu-se de poate
Caută sufletul pereche stăruind
Uită că timpul furișându-se va arde
La poarta umbrelor ajunge ispășind
Al tău păcat
1.Tu de la mine ai plecat
Și singură m-ai lăsat
Tu ai fost totul pentru mine
Iar acum rămâi o amintire
2. Nefericire tu mi-ai adus
Și total m-ai distrus
Nu am știut ce să fac
Dar m-am descurcat
3. Multe lacrimi am vărsat
Pentru al tău "timp ocupat"
De fapt fiecare glumă
Nu a fost o minciună
4. Nu mă căuta
A doua șansă nu e a ta
Pleacă cu bine
Eu nu sunt pentru tine
5. Când de înșelare am aflat
Sufletul a urlat
Cu ce ți-am greșit
De așa tu m-ai mințit
6. Inima mi-a crăpat
Și încrederea s-a destrămat
Toți m-au avertizat
Însă eu te-am apărat
7. Tu nu ești pentru o adevărată iubire
Fii bun și nu mă deranjează
Tu ai fost o greșeală dar nu și obsesia mea
8. Rămâi cu amanta ta
Uită de existența mea
Tu nu ești binele meu
Iar eu nu sunt binele tău
9. Nu-ți vreau răul
Cât de jos ar fi să cad
Dar dacă vreau într-o zi
Raiul tău se face iad
10. Frumoasă este viața mea
Când tu nu faci parte din ea
Înșelarea este al tău păcat
Hai pa...te-am pupat
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Ecou dragul meu
Arunc sentimente, cuvinte-n eter,
Emoții ce stau încătușate in mine.
Ecoul să văd ce ritm le va da,
De zbuciumul meu ce va spune.
Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,
Îmi vei cânta o dulce romanță?
Îmi vei răspunde tu sincer și drept?
Mă vei minții să îmi lași o speranță?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,
Aș vrea c-ale tale note duioase
Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,
Să-mi scoată durerea din oase.
Ecou, dragul meu, te rog să fii bun
Și lăudă-mă cu vorbe curate.
Dar oare-ale tale note mă mint
Sau sunt adevărate?
Ecou, dragul meu, te rog să fii drept
Și spune-mi te rog adevărul.
Dar dacă-ale tale note mă dor
Și mi se năruie tot cerul?
Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.
Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.
RĂGAZUL REGĂSIRII
RĂGAZUL REGĂSIRII
De ceva timp, de zile bune incerc sa lupt cu mine
Să mă adun din bucăți de dor și vis
Sa-mi strâng puterea din lacrimi și suspine
Și pașii rătăciți sa-i plimb pe-un drum deschis.
Încerc sa-nvăț să las în urmă ce-a durut
Să-mi fiu alinare și sprijin în orice zi
Să regăsesc în mine curajul ce l-am pierdut
Și să mă inalț tot mai sus, până durerea va muri.
Încerc sa uit cum plângeam și asteptam sa revii
Cum nopți întregi la rând am prefăcut în zi
Cum nu știam de mine, de unde să pornesc
...uram pana și răsăritul pe care atât de mult îl iubesc!
Sa uit cum incercam pentru orice sa caut justificare
Numai să nu cred ca pur și simplu ai plecat
....atât de mult eram pierdută în zare
Încât paharul gol imi ajunsese prieten devotat.
Încerc sa uit timpul când nu stiam de mine
Când tot ce imi doream era sa te aud
Dar ție îți era indiferent ... stiu bine!
Tot ce conta era să pot degrabă să te uit...
Încerc din frigul ce-l port sa renasc cu foc
Din tăcerea ce mă-nconjoară sa-mi croiesc un nou drum
Să adun cât mai pot toate bucățile sparte, de jos.
Să le lipesc, sa merg mai departe, lăsând povestea in fum.
Amor neînțeles
Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!"
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân' la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primul a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
..............
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.
Other poems by the author
..de nu..să-ți fie bine!
E vânt și rece-n luna mai
Iar tu ești prea departe,
Aș vrea puțin să te ating
Dar simt că nu se poate
Te strig în gând să te întorci
Că vocea nu vrea să m-ajute,
Să-ți zic ce mult eu te iubesc
Și nu mai vreau s-avem dispute
Dar gândul cred că nu te-ajunge
C-a rătăcit și el demult adresa ta,
Așa că nu-mi rămâne altă șansă
Decât s-aștept să văd ce va urma
Până voi primi vești de la tine
Încerc să mă descurc cumva,
Însă ce fac nimic nu-mi iese bine
Și înțeleg că îmi lipsește cineva
Pe geam văd picături de ploaie
E semn că vremea se cam schimbă,
Strâng rufele jilave de pe culme
Și fug de tunet că-mi este frică
Deschid televizorul din rutină
Dar nu-s atent la ce se spune,
Aș vrea s-aud cum bați la ușă
Sau dacă nu, un telefon să sune
Nimic din astea nu se-ntâmplă
Așa că întrebări încep să-mi pun,
La care-aș vrea să am răspunsuri
Dar simt că este greu să mă adun
Zilele trec și luni se fac deacum
De când tu ai plecat de lângă mine,
Sunt trist dar totuși pot să-ți spun
De vii..te-aștept..de nu..să-ți fie bine!
Ție!
Ție ți-am dat iubirea mea de fată,
pe care încerca s-o fure altcineva,
Iar tu doar te-ai jucat cu mine, fără
să-mi spui că mai există cineva.
Ție ți-am zis pentru întâia oară cuvàntul
te iubesc și-s fericită,
Sperând că-n timp tu vei rosti la fel,
iar eu voi fi cea dorită.
Ție ți-am iertat minciuna și am crezut
că te vei îndrepta,
Dar n-am știut că cel ce-nșeală odată,
isprava o va repeta.
Ție ți-am cerut să-mi spui ce vrei
să faci în astă viață,
Iar tu cu nonșalanță, m-ai dus cu vorba
și m-ai ținut în ceață.
Ție îți cer să pleci de lângă mine,
chiar dacă inima mă doare,
Că rațiunea mă îndeamnă, să nu mă las
cumpărată cu o floare.
Pe tine te-am iubit, iar tu doar ai mimat
că ești îndrăgostit,
Acum încerc să uit că inima ți-am dat,
iar tu m-ai păcălit.
Ție îți scriu să știi că-mi este bine,
de când ai plecat,
Și-n fiecare zi mă rog la Domnul,
să fii omul..binecuvântat!
Primul pas!
Pe tine te privesc și-mi placi,
Când mulțumită îmi zâmbești,
Iar când sunt supărat mă-mpaci,
Și cred în sinea mea că mă iubești
Te-am întâlnit în facultate,
Când învățai în amfiteatru trei,
Și am simțit cum inima îmi bate,
Cand ochii tăi, au dat de-ai mei
Atunci nu am știut din ce motiv,
Căldura m-a cuprins deodată,
Nu mă știam a fi hipertensiv,
Nici rușinos, când văd o fată
Desigur erau semne de iubire,
Pe care nu le-am mai trăit,
Și-n minte mișuna fără oprire,
Dorința fericirii ce mi-a lipsit
A doua zi curaj eu mi-am făcut,
Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,
A râs, dar am văzut că i-a plăcut,
Cand am rostit..ea bate pentru tine
Așa mi-am întâlnit eu dragostea,
Pe băncile unde învățam carte,
Și de atunci continuăm povestea,
Și-s fericit lângă a mea...jumate!
Dorință!
Acum în zi de sărbatoare mare,
Nedumirit îmi pun o întrebare,
Oare mai sunt români adevărați,
Și nu doar oameni împovarați?
Trăim cu toții o perioadă grea,
Cu multe lipsuri și mari nevoi,
Am vrea să știm ce-i fericirea,
Și nu doar să trăim ca vai de noi
Am vrea ca azi să-ntindem masa,
Să ne aflăm cu toții strânși acasă,
Nu doar pe telefon să-neauzim,
Cum Doamne-ajută noi rostim
Dar ceea ce eu spun e doar un vis,
Pentru că știu că cei plecați afară,
În țară, nu se mai întorc precis,
Că n-au cum să trăiască cu ocară
Familii, frații noștri și-au făcut,
Peste hotare printre străini,
Copiii lor acolo sau născut,
Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni
Nimeni nu vrea să se întoarcă,
În țara de unde cândva au plecat,
Chiar dacă nostalgia îi încearcă,
Și au în suflet un dor înstrăinat
Patriotismul începe să dispară,
Și-a noastră limbă românească,
Străini prea mulți aflați în țară,
Pe-a noastră glie strămoșească
Dar cui în astă lume îi mai pasă,
De limbă, neam, pământul sfânt,
Si doar să ai ceva de pus pe masă,
Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt
Nădejdea noastră a românilor,
Este doar la bunul Dumnezeu,
Să nu ne vindem toți străinilor,
Chiar dacă azi, ne este tare greu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Fii buna mea stăpână!
Sunt rătăcit pe drumul vieții
Și singur de când tu ai plecat,
Mă uit în jur să văd lumina
Dar totu-mi pare întunecat
Stau pe cărarea cunoscută
De noi de când eram copii,
Și cred că încă se mai poate
Ca într-o zi la mine să revii
Nu știu dacă doar eu sunt vina
Că ne-am certat pentru nimic,
Când amândoi am rostit vorbe
Și din amic, acum sunt inamic
Sper să-ți revăd chipul frumos
Cu zâmbetul ce îți inundă fața,
Iar eu s-alerg să te îmbrățișez
Sa te sărut, să-ți simt dulceața
Dar toate sunt doar amăgiri
Și ale mele dorinți deșarte,
Uitând că între noi e-un zid
Ce din păcate ne desparte
Eu voi veni aici zile la rând
Să te aștept cu drag în drum,
Iar dacă tu nu vii voi înțelege
Că tot ce-a fost, acum e scrum
Dar poate voi avea puțin noroc
Și ne vom ține strânși de mână,
Să ne șoptim cuvinte de iubire
Și să te rog...fii buna mea stăpână!
Pe drum de munte!
Azi pedalez pe drum de munte,
De care mi-a fost atât de dor,
Nu simt arsura soarelui pe frunte,
Nici că mă doare puțin un picior
Destul de lungă a fost hibernarea,
Și nu am ars și doar depus grăsimi,
Motiv întemeiat să-ncep mișcarea,
Și cu elan să mă-ndrept spre înălțimi
Pădurea și-a schimbat culoarea,
Copacii îmbracă mantia verde,
Natura își arată splendoarea,
Totul învie, nimic nu se pierde
Se-aude ciripit de păsărele,
Care cu grijă cuibul și-l fac,
Din ierburi și mici rămurele,
Ouă depun, clocesc și pui se nasc
Poienile sunt un covor de flori,
Ce te îmbie să le simți mirosul,
Ochiul distinge mii de culori,
Și vezi copii, umplàndu-și coșul
Privesc în jur, e multă feerie,
Frumoasă e pădurea ce te invită,
Să ieși din casă la o drumeție,
Și vei avea/ trăi o viață împlinită
Ziua se trece și soarele apune,
Cobor la vale împins de seară,
Nimic nu am a vă mai spune,
Decât..avem o preafrumoasă țară,
Și-ndemnul..vizitați a noastră țară!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
..de nu..să-ți fie bine!
E vânt și rece-n luna mai
Iar tu ești prea departe,
Aș vrea puțin să te ating
Dar simt că nu se poate
Te strig în gând să te întorci
Că vocea nu vrea să m-ajute,
Să-ți zic ce mult eu te iubesc
Și nu mai vreau s-avem dispute
Dar gândul cred că nu te-ajunge
C-a rătăcit și el demult adresa ta,
Așa că nu-mi rămâne altă șansă
Decât s-aștept să văd ce va urma
Până voi primi vești de la tine
Încerc să mă descurc cumva,
Însă ce fac nimic nu-mi iese bine
Și înțeleg că îmi lipsește cineva
Pe geam văd picături de ploaie
E semn că vremea se cam schimbă,
Strâng rufele jilave de pe culme
Și fug de tunet că-mi este frică
Deschid televizorul din rutină
Dar nu-s atent la ce se spune,
Aș vrea s-aud cum bați la ușă
Sau dacă nu, un telefon să sune
Nimic din astea nu se-ntâmplă
Așa că întrebări încep să-mi pun,
La care-aș vrea să am răspunsuri
Dar simt că este greu să mă adun
Zilele trec și luni se fac deacum
De când tu ai plecat de lângă mine,
Sunt trist dar totuși pot să-ți spun
De vii..te-aștept..de nu..să-ți fie bine!
Ție!
Ție ți-am dat iubirea mea de fată,
pe care încerca s-o fure altcineva,
Iar tu doar te-ai jucat cu mine, fără
să-mi spui că mai există cineva.
Ție ți-am zis pentru întâia oară cuvàntul
te iubesc și-s fericită,
Sperând că-n timp tu vei rosti la fel,
iar eu voi fi cea dorită.
Ție ți-am iertat minciuna și am crezut
că te vei îndrepta,
Dar n-am știut că cel ce-nșeală odată,
isprava o va repeta.
Ție ți-am cerut să-mi spui ce vrei
să faci în astă viață,
Iar tu cu nonșalanță, m-ai dus cu vorba
și m-ai ținut în ceață.
Ție îți cer să pleci de lângă mine,
chiar dacă inima mă doare,
Că rațiunea mă îndeamnă, să nu mă las
cumpărată cu o floare.
Pe tine te-am iubit, iar tu doar ai mimat
că ești îndrăgostit,
Acum încerc să uit că inima ți-am dat,
iar tu m-ai păcălit.
Ție îți scriu să știi că-mi este bine,
de când ai plecat,
Și-n fiecare zi mă rog la Domnul,
să fii omul..binecuvântat!
Primul pas!
Pe tine te privesc și-mi placi,
Când mulțumită îmi zâmbești,
Iar când sunt supărat mă-mpaci,
Și cred în sinea mea că mă iubești
Te-am întâlnit în facultate,
Când învățai în amfiteatru trei,
Și am simțit cum inima îmi bate,
Cand ochii tăi, au dat de-ai mei
Atunci nu am știut din ce motiv,
Căldura m-a cuprins deodată,
Nu mă știam a fi hipertensiv,
Nici rușinos, când văd o fată
Desigur erau semne de iubire,
Pe care nu le-am mai trăit,
Și-n minte mișuna fără oprire,
Dorința fericirii ce mi-a lipsit
A doua zi curaj eu mi-am făcut,
Să-i spun că s-a aprins ceva în mine,
A râs, dar am văzut că i-a plăcut,
Cand am rostit..ea bate pentru tine
Așa mi-am întâlnit eu dragostea,
Pe băncile unde învățam carte,
Și de atunci continuăm povestea,
Și-s fericit lângă a mea...jumate!
Dorință!
Acum în zi de sărbatoare mare,
Nedumirit îmi pun o întrebare,
Oare mai sunt români adevărați,
Și nu doar oameni împovarați?
Trăim cu toții o perioadă grea,
Cu multe lipsuri și mari nevoi,
Am vrea să știm ce-i fericirea,
Și nu doar să trăim ca vai de noi
Am vrea ca azi să-ntindem masa,
Să ne aflăm cu toții strânși acasă,
Nu doar pe telefon să-neauzim,
Cum Doamne-ajută noi rostim
Dar ceea ce eu spun e doar un vis,
Pentru că știu că cei plecați afară,
În țară, nu se mai întorc precis,
Că n-au cum să trăiască cu ocară
Familii, frații noștri și-au făcut,
Peste hotare printre străini,
Copiii lor acolo sau născut,
Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni
Nimeni nu vrea să se întoarcă,
În țara de unde cândva au plecat,
Chiar dacă nostalgia îi încearcă,
Și au în suflet un dor înstrăinat
Patriotismul începe să dispară,
Și-a noastră limbă românească,
Străini prea mulți aflați în țară,
Pe-a noastră glie strămoșească
Dar cui în astă lume îi mai pasă,
De limbă, neam, pământul sfânt,
Si doar să ai ceva de pus pe masă,
Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt
Nădejdea noastră a românilor,
Este doar la bunul Dumnezeu,
Să nu ne vindem toți străinilor,
Chiar dacă azi, ne este tare greu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Fii buna mea stăpână!
Sunt rătăcit pe drumul vieții
Și singur de când tu ai plecat,
Mă uit în jur să văd lumina
Dar totu-mi pare întunecat
Stau pe cărarea cunoscută
De noi de când eram copii,
Și cred că încă se mai poate
Ca într-o zi la mine să revii
Nu știu dacă doar eu sunt vina
Că ne-am certat pentru nimic,
Când amândoi am rostit vorbe
Și din amic, acum sunt inamic
Sper să-ți revăd chipul frumos
Cu zâmbetul ce îți inundă fața,
Iar eu s-alerg să te îmbrățișez
Sa te sărut, să-ți simt dulceața
Dar toate sunt doar amăgiri
Și ale mele dorinți deșarte,
Uitând că între noi e-un zid
Ce din păcate ne desparte
Eu voi veni aici zile la rând
Să te aștept cu drag în drum,
Iar dacă tu nu vii voi înțelege
Că tot ce-a fost, acum e scrum
Dar poate voi avea puțin noroc
Și ne vom ține strânși de mână,
Să ne șoptim cuvinte de iubire
Și să te rog...fii buna mea stăpână!
Pe drum de munte!
Azi pedalez pe drum de munte,
De care mi-a fost atât de dor,
Nu simt arsura soarelui pe frunte,
Nici că mă doare puțin un picior
Destul de lungă a fost hibernarea,
Și nu am ars și doar depus grăsimi,
Motiv întemeiat să-ncep mișcarea,
Și cu elan să mă-ndrept spre înălțimi
Pădurea și-a schimbat culoarea,
Copacii îmbracă mantia verde,
Natura își arată splendoarea,
Totul învie, nimic nu se pierde
Se-aude ciripit de păsărele,
Care cu grijă cuibul și-l fac,
Din ierburi și mici rămurele,
Ouă depun, clocesc și pui se nasc
Poienile sunt un covor de flori,
Ce te îmbie să le simți mirosul,
Ochiul distinge mii de culori,
Și vezi copii, umplàndu-și coșul
Privesc în jur, e multă feerie,
Frumoasă e pădurea ce te invită,
Să ieși din casă la o drumeție,
Și vei avea/ trăi o viață împlinită
Ziua se trece și soarele apune,
Cobor la vale împins de seară,
Nimic nu am a vă mai spune,
Decât..avem o preafrumoasă țară,
Și-ndemnul..vizitați a noastră țară!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!