Secretu-mi
Poems in the same category
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...
Timp
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Am fi zdrobit si orele, secundele,
Macar de am fi stat.
Dar cred ca nu ne-am fi gasit,
Nici-ntr-un trecut indepartat.
Si daca Cronos accepta,
Sa avem un viitor,
Probabil ceasul s-ar oprii,
Din cant nemuritor.
Si s-ar preface-n gugustiuc.
Doar sa ne ocoleasca,
Viata ne este de prisos,
Nu pot sa-ti fiu mireasa.
Chiar daca Cronos ar fi spus:
-Luati, timpul e al vostru!
Dar ce stilou ar lacrima
Pentru un cant, al nostru.
Simboluri peste simbolismuri,
Trec peste ale noastre ape,
Ascunse parca de cuprinsuri,
Peste vise desarte.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Oh…dor sa nu-mi fi fost.
Atat doream defapt.
Dar nu, timpul nu ne accepta.
Si sufletele ne despart,
Intr-o lume eterna.
Atat doream defapt.
Da, Cronos n-ar fi acceptat,
S-avem un viitor.
Chiar ceasul de nu s-ar opri,
Din cant fermecator.
Ar sta plapand in form de sfera,
Doar sa nu ocoleasca,
Momente vii si linistite,
Tot nu ti-as fi mireasa.
Cand timpu-ar fi oprit din mers,
Cand lumea ar fi stat,
Un timp nepretuit defapt,
Ne-ar fi oprit demult.
Îmi place să fiu OM
Omul timpurilor noastre
Loc îşi face, dând din coate.
Are-avânt de mãri albastre
Graiul pãsãrii mãiastre
Dar provoacã mari dezastre:
Limbi de şarpe care muşcã
Pe la spate.
Unul zi de zi cerşeşte,
Altul face pe bogatul.
Însã cel ce cleveteşte
Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,
Cum se zice-n româneşte;
Şi cu vorbe mincinoase
Umple satul.
Piatrã scumpã-i cel ce ţine
Pentru sine-a sa pãrere.
O mãsurã de ruşine
Omului îi face bine;
Chiar şi-atunci când nu-i convine
El ascultã şi învaţã
În tãcere.
Fii atent sã nu rãsarã
Vreun lãstar de-amãrãciune.
De eşti om pe dinafarã
Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,
Nu-i mai da apã la moarã
Între oameni sã te facã
De minune.
De pe strãmoşeasca glie
Vei culege doar ce sameni.
Tu fii OM, dupã cum scrie,
Aşezând credinţa vie
Pe o bunã temelie,
Într-o lume-aglomeratã,
Fãrã oameni...
Am fost copil...
Am fost copil,
Si nu credeam ca timpul trece.
Păsări albastre îmi erau visele,
Iubeam castelul de cleștar
Din lumina zorilor,
Si-’n vuietul Lumii
Mă auzeam strigat.
Mai târziu în viață,
Într-un sens giratoriu,
M-am contaminat
De umbra gândurilor.
De atunci, îmi caut sufletul,
L-am pierdut pe undeva
Mai aproape sau mai departe
De mine...
De atunci,
Nu mai pot trăi prezentul,
Acuzând inefabilul clipei
Că e doar pentru a ascunde
Trecerea ei...
De atunci,
Nu mai pot vedea
Ochii de smarald ai Frumuseții...
Am fost copil,
Si nu credeam că timpul trece...
Viață
Puterea punctului
Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.
Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.
Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.