Quintuple Etheree și vers alb pentru o nouă realitate

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lektionen om kuben

Et stykke sten er taget,

han hugger med en mejsel af blod,

skinner med Homers øje,

den er skrabet med stråler

indtil terningen kommer helt ud.

Derefter kysser de kuben utallige gange

med din mund, med andres mund

og især med spædbarnets mund.

Derefter tages en hammer

og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.

Alle, men absolut alle vil sige:

- Hvilken perfekt terning, det ville have været

hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!

Mai desenez un an in cartea vietii
Mai adaug inca unul la gramada
Chiar de mii greu zimbesc ca totdeauna
Ca lumea, fericit azi sa ma vada

Am ingramdit vrio citiva ani
Si inca multi am sa mai gramadesc
Si unde am sa intilnec greutati
Am sa pling si iar am sa zimbesc

Am trecut mereu grabit prin viata
Dar azi pe loc eu ma opresc
Am sa ma ridic spre cer in zbor
Si cazind am sa zimbesc

Ii multumesc mamei ca sunt pe lume
Si am ajuns unde am ajuns
Si toate greutatile de pina acum
Cu zimbet pe buze li-am invins

De ziua asta cind toti de mine-si amintesc
Toti incearca-n felul lor sa ma iubeasca
As vrea sa fie ziua mea in toata ziua
Ca mereu de mine sa-si aminteasca

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

De multe ori m-am întrebat

Care-anotimp mi-i preferat,

Și nici acum nu pot să spun

Când ani în cârcă am adunat.

Încep să spun că-i primăvara

C-atunci un nume am primit,

Când mama m-a adus pe lume

Iar tata a fost omul împlinit.

Dar cum să nu iubesc și vara

Cu ale ei zile calde cu soare,

Când în concediu poți pleca

La munte sau pe val la mare.

Urmează anotimpul toamnă

Cu bogăția pusă în hambare,

E munca omului de peste an

Pentru a noastră bunăstare.

Iar când de sus fulgul vestește

Că este iarnă și-ți trebuie palton,

Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"

Că e sfârșit de an și e...revelion.

Cum aș putea vreodată să aleg

Când unul fără altul nu face anul,

Așa că prețuire am să dau la toate

Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!

Se scurge-n mine timpul ca o vină,

Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,

Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,

Ce nu se mai ridică spre lumină.

Sub mersul meu, pământul se desface,

Și simt cum mor cu fiecare pas,

Un zeu căzut mă ține la taifas,

Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.

Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,

Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,

Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,

Și-ncet mă nărui sub veșminte.

Mi-e frică să adorm și încă tremur,

Bolborosesc cuvinte fără rost,

În piept mi-e plânsul mai anost,

Și parcă-n toată casa e cutremur.

Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,

Tavanul parcă stă să cadă,

Pe hol stau umbrele la coadă,

Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.

O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,

Mi-e noaptea cumpărată de stihii,

Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,

Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

Poezie de Marieta Maglas

E luna decembrie, numita Undrea.

Moș Crăciun ne-aduce daruri de iubire.

Cu jar în sobe, casele se-ascund în nea.

Refren

Dragul meu, oriunde-ai fi și-oricât ți-ar fi de greu,

Vino cu fundițe albastre pentru bradul meu!

Tot anul, elfii lucreaza fără simbrie.

Cu sania vine Moșul, plin de daruri.

Este Ajunul Crăciunului, în decembrie.

Refren

Oricât de greu v-ar fi, dragi tătici și mămici,

Veniți cu fundițe și globuri pentru cei mici!

Numai vise frumoase și nici un coșmar!

Acești îngeri de lumină nu mint niciodată.

Focul în sobe se transforma în fum și jar.

Refren

Oricât de greu v-ar fi, dragi tătici și mămici,

Veniți cu lumini și bomboane pentru cei mici!

Timp de așteptare și parfum de chihlimbar!

Iisus s-a născut în ieslea din Nazaret.

Ajun plin de rugăciuni, de colinzi și de har.

Refren

Bucură-te, atunci când frămânți cozonaci

Căci frămânți și pentru colindătorii săraci!

Numai cuvinte calde și nici un gând amar!

Miros de brad ,de cozonaci și de sarmale!.

In soba, lemnul devine incet fum și jar.

Refren

Dragul meu, oriunde-ai fi , vino în Ajun

Cu fundițe-albastre pentru bradul de Crăciun!

În case de piatră și lemn, Dumnezeu preabun

Trimite îngeri luminoși și Duhul plin de har.

Este decembrie, prima zi de Crăciun.

Acum focul nu este decât fum și jar.

Poezie de Marieta Maglas

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.