Psalmi - LXVII - Pierderea drumului

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Doamne,

Te-am iubit din cuvinte,

cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.

Te-am visat,

dar n-am pășit pe urmele Tale —

mi-au fost prea grele.

Mi-am făcut icoană din prezența Ta,

dar când m-ai chemat,

am ales liniștea fricii mele

în locul drumului Tău.

Am știut că Tu ești Adevărul,

dar am trăit în conveniența minciunii.

Am auzit glasul Tău în noapte

și m-am întors pe partea cealaltă,

să dorm.

Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.

Dar am iubit mai mult siguranța mea,

ritualurile mele,

timpul meu,

păcatele mele.

Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,

ci pentru că Te-am cunoscut,

și totuși am ales alt drum.

Am rămas pe margine,

ca un spectator al propriei mântuiri ratate.

Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,

nu ca judecător,

ci ca prietenul,

care nu se dezice,

chiar dacă a fost trădat.

Încă mai vreau să Te urmez.

Dar n-am învățat cum.

Fă Tu primul pas înapoi spre mine,

ca eu să-L pot face spre Tine.

Doamne,

sunt locuri în suflet

unde nu pătrunde nimeni,

nici măcar eu.

Acolo stau tăcerile mele

ca niște fiare care nu dorm,

așteptând ca într-o zi

să nu mai fiu nimic altceva decât ele.

Mi-am dorit singurătatea,

am visat-o ca pe o catedrală

fără oameni,

fără zgomot,

fără frică.

Dar când m-am așezat în ea,

am auzit cum tăcerea începe să urle.

Doamne,

nu știu dacă singurătatea aceasta

e o binecuvântare

sau o pedeapsă.

Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,

dar eu am umplut-o cu absență,

cu îndoială,

cu fugi.

E o liniște prea grea,

care nu mângâie,

ci strivește.

E un pustiu unde nu mai știu

dacă vorbesc cu Tine

sau cu umbra mea.

Și totuși,

în adâncul acestei singurătăți absolute

simt că ești Tu.

Nu în zgomot, nu în lume,

ci în golul care doare.

Poate că ai vrut să mă dezbraci

de tot ce e omenesc,

ca să Te pot găsi

acolo unde nu mai e nimic,

decât Duhul Tău.

Doamne,

dacă asta e singurătatea

prin care învăț să Te iubesc curat,

fără măști,

fără lume,

atunci nu mă scoate din ea,

decât atunci când știi

că pot iubi din nou,

fără frică de întoarcere.

Am fost pe cruce, Doamne,

cu durerile mele, cu vinovăția mea,

cu tot ce nu am spus și tot ce am greșit.

Te-am privit o clipă,

și am simțit în mine o arsură sfântă.

Dar m-am temut.

M-am temut de goliciunea adevărului,

de rușinea răstignirii,

de moartea eului meu.

Și am fugit.

Am lăsat crucea să cadă în țărână,

ca și cum n-ar fi fost darul Tău.

Am alergat înapoi în mulțime,

ascuns printre cei ce nu Te cunosc.

Dar nici acolo n-am găsit pace.

Pentru că în inima mea,

crucea nu înceta să sângereze.

Doamne,

nu Ți-ai întors fața de la mine,

deși eu mi-am întors spatele de la jertfă.

Nu mi-ai închis cerul,

deși eu am închis ochii.

Întoarce-mă, Doamne,

nu la slavă, ci la cruce.

Nu la laudă, ci la suferința curățitoare.

Nu la biruință ieftină,

ci la rănile care sfințesc.

Fă-mă vrednic să rămân pe cruce

până ce Tu spui „S-a sfârșit”,

nu până când obosește voința mea.

Iar dacă voi fugi din nou,

aleargă după mine cu blândețea Ta —

și leagă-mă, Doamne, nu cu forță,

ci cu dragoste.

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Doresc mantuire

Caci nu voi mai suferi tanguire

Cand va veni Isus

Totul se va schimba nespus

Am aflat mantuire

Ca sa fiu rapit de Un Glorios Mire

La masa cu El voi sedea

Si frumusetea Imparatiei Sale o voi vedea

Vreau mantuire

Caci nu voi mai suferi tanguire

Nici lacrimi,urlat

Caci la cruce am fost salvat

El m-a mantuit

Si m-a iertat insutit

Te iubesc

Si mult vreau sa-Ti multumesc

Doresc mantuire

Si sa vad a Lui marire...

Mă visam in Paradis,

Când Cerul l am atins.

De la o veste neașteptată 

Mă prăbușisem toată...

N are leac de vindecare,

Iar sufletul Mă  doare,

Că mă zbat în neputință, 

Să scap de a mea sentință. 

Spune mi ,Doamne, de ce eu,

De ce mă părăsești la greu,

Nu m auzi,la tine strig!

Încălzește mă ,mi e frig...

Dă mi o rază de credință, 

Mă vezi plină de căință;

Fă o Minune pt mine,

Nu mă lăsa n suspine...

Bătută de soartă sunt,

De mă pierd în amănunt 

Căte vrei să mai îndur?!

De ce n aș răde ,să mă bucur!,!?

Îți călcasem strâmb  .

Ia mă pe mine-n schimb!!

Și vindecă mi băiatul, 

Rogu te,iartă mi Păcatul...

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Cândva demult visul  a fost  s-ajung 

Un asistent sau un medic  veterinar, 

Ca să tratez toți pacienți-n suferință

Și liniște s-aduc în casă la gospodar.

În curte-aveam tot timpul animale 

Și din păcate se mai și îmbolnăveau,

Atunci plângeam și tare sufeream

Când unele din ele chiar mureau.

De timpuriu mi-am pus în gând

Să-nvăț și să urmez o facultate,

Ca să devin doctor de animale

Să le tratez și să le văd salvate.

Visul frumos în timp s-a împlinit 

Și-am devenit  specialist cu acte,

Ani mulți profesiei m-am dedicat

Fără a ști adesea de-i zi sau noapte.

Acum când anii mi se scurg la vale

Și-s întrebat ce-i important în viață,

Fără a ezita voi spune...învață carte

Și multă trudă de vrei ceva în străiță!