În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Acolo sus, pe cerul plin de stele,
Zăresc şi chipul mamei mele.
Ce încearcă într-una, să-mi vorbească,
De relele de pe pământ, să mă ferească.

Şi tac, ascult şi încep acum să plâng,
Când ştiu, că mama a plecat de pe pământ.
La ceruri sus, va fii mereu,
Că aşa a vrut-o, bunul Dumnezeu.

Dar mult prea tânără, săraca a plecat,
Acolo sus, la Domnul a urcat.
Şi paşii i-mi veghează zi şi noapte,
Vorbinu-mi, mie doar în şoapte.

Şi încerc cu ea, în noapte să vorbesc,
Dar chipul ei, blajin nu îl între zăresc.
Şi de odată eu tresar, mirat din somn,
Privesc icoana, din perete şi apoi dorm.

Şi dimineaţa, mă trezesc îngândurat,
Căci visul, repede sa terminat.
Şi deodată, repede îmi dau seama,
Căci pe pământ, nu mai e mama.

Acolo, într-un sat uitat de lume,

Un biet batrân, sărac acuma vine.

La un bogat, să fie ajutat,

Că este singur şi neajutorat.

La tine acuma, am venit să-ţi spun,

Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.

Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,

Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.

De când copii mei, din sat s-au dus,

Cu toţii mie, casa mi-au vândut.

Şi am rămas bătrân şi fără casă,

Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.

Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,

Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.

De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,

Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?

Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,

Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.

Să meargă el, în altă parte şi să ceară.

De foame el ,bătrânul să nu moară.

Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,

Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.

Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,

S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.

Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,

Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.

Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,

Şi la primit acolo, în casă până mâine.

A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,

Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.

Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,

Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.

Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,

O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.

Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,

Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.

Nu plânge om sărac şi neajutorat,

De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.

Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,

Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.

Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,

Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.

Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,

Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.

Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,

Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.

Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,

Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.

Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,

Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.

Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,

Atunci bogatul a început, încet a suspina.

Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,

Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.

Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,

Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.

Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,

Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.

Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,

Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.

Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,

Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.

Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,

Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !

Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.

Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.

Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!

Acum ori nici odată,

La fund la PSD le este lată.

Vor merge, cu toţi acum se pare,

Acolo, cu toţii în penitenciare.

Acolo, lor de acum le este locul,

Se pare, că ia c-am lăsat acum norocul.

Şi după ani, de criză şi de aşteptare,

Cu duba, îs duşi acum la penitenciare.

Că au minţit, cu toţii şi au ruinat această ţară,

Ei au batjocorit –o şi au jefuit –o iară.

Să n-aibă, parte de colaci şi lumânare,

Cu toţii, să ajungă în penitenciare.

Că au suferit, de frig şi foamete românii,

Au suferit, enorm aşa precum sunt câinii.

Ei au maşini şi vile şi avere mare,

Să zacă, acolo cu toţii în penitenciare.

Pe aceşti neghiobi, de nu i-ar mai răbda pământul,

Să îi vedem, chiar morţi acolo chiar ne duce gândul.

Că au distrus, această frumoasă ţară ca o floare,

Lor să le putrezească, oasele acolo în penitenciare.

Şi cap de listă, acum să fie ea Dăcnilă,

La o întreagă, naţiune ea provoacă silă.

Şi toţi ciumistii, acum cu mic cu mare,

Să fie condamnaţi şi duşi în penitenciare.

Şi clopotele acolo, într-una să le bată,

De vor muri, acolo la români chiar nu le pasă.

Un singur gând, avem şi o ultimă întrebare:

Dacă mai este, acum vreun PSD –ist în penitenciare ! 

Acum fierbe tot Lupeniul,

Că în mină e minerul.

E blocat în subteran,

Că nu a mai primit vreun ban.

N-au primit bonuri de masă,

N-au primit nici prima toată.

Toate aceştia nu sunt date,

De opt luni sunt amânate.

În grevă îs de şase zile,

Sperând că banii o să vie.

Însă guvernanţii hoţi,

Îi mint pe minerii toţi.

Îşi cer drepturile toate,

Că n-au bani şi îs pe moarte.

N-au din ce să mai trăiască,

Dări la stat să mai plătească.

Că de astăzi la Lupeni,

Şi la mina Livezeni.

Toţi ortacii au sosit,

Lângă ei s-au alipit.

Au sosit ca să îi susţină,

Pe ortacii ce îs în mină.

Şi nu vor afar să iasă,

Până nu îşi iau banii în dată.

Cu toţii s-au săturat,

Că guvernul ia trădat.

Si nu vor ca să îi mai creadă,

Şi-au ieşit cu toţii în stradă.

Şi cu toţii protestează,

Pân ce banii îşi încasează.

Fiindcă ei s-au săturat,

Să fie minţiţi de stat.

Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,

Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...

Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --

Era un taur tânăr, de nimic vinovat.

În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,

Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,

Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare

Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.

Strigau mulțimile, se fluturau batiste,

Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,

Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă

Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?

Putea fi el în locul celui sortit pieirii

Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,

Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --

Nu mai era în stare cu sabia lovi.

Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,

Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,

În inima arenei, s-a născut o soartă:

Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.

Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,

Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:

Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —

Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.

A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,

Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —

Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,

Schimbând o lege veche… în adevăr curat.

Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:

Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.

Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:

Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.

Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,

Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.

Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat

Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!

Acesta-i adevărul acelei zile triste

Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,

Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise

Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...

_________

Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.

Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.

Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.

Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.

Această poezie este despre acel moment.

Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)

Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?

Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot

Om1: Dar de ce nu poti?

Om2: Nu stiu.

Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.

Om2: NU POT!

Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!

Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.

Om1: Atunci...???

Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot

Om1: Incearca.

Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine

(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)

Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.

Om2: Vrei?

Om1: Te rog!

(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)

Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)

Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?

Om2: Scuze!

Într-un lotus de ceață
gândul se risipește,
val după val,
până când doar tăcerea rămâne.

Cine sunt?
Un zâmbet agățat de o clipă,
o umbră ce sărută lumina.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara ett ord

Sagt på måfå

Oförsonlig

Det slår ner mig.

hjärtat tror

Tanken mäter det,

Tystnaden är borta

Evigt.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på mina råd.

Bara ett ord

Det ger mig tunga tankar

Och bara med dem

Det omger mig.

Det är avundsjuka

Det kommer som en börda

Och en obeskrivlig mardröm

Natten i drömmen sänker sig.

Tyvärr är det min natur,

Men jag säger alltid i mitt sinne:

"Bli inte arg!"

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Kanske oavsiktligt ibland blir man påkörd

Med ett ord, det är inte lämpligt.

bli inte arg bli inte arg

Kom igen le och lyssna på råden.

Och du kommer att veta

För att berätta

i alla fall,

alla som

Bli inte arg!

bli inte arg bli inte arg

Ord kan lura.

bli inte arg bli inte arg

Att ingen ilska är bra.

Bli inte arg!

Minunată este viața.

Atunci când eu scriu ceva,

Toate le-aș cuprinde odată,

Dar nu pot asa-i viața.

Scriu îmi place foarte bine...

E o datorie a mea,

Să împart astăzi cu tine,

Ce-i frumos în viața mea.

Cred să-ți placă,

Nu doar ție ci să placă tuturor,

Alegerea-i lucrul care,

Te ajută-n viitor.

Mulțumesc acelor care,

Au răbdare a citi,

Și le place aceste versuri,

Le citește spre a fi,

O mângâiere de suflet,

Și mă rog să fiu iertat,

Dacă versurile mele,

Pe cineva-au deranjat.