Acum la miezul nopţii,

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Am acasă o grădină,

Ea cu mulţi nuci este plină.

I-am sădit, i-am îngrijit,

Când îi văd sunt fericit.

Fac din nuci, multă dulceaţă,

E dulce şi e gustoasă.

Din ele mai fac lichior,

Că el se face uşor.

Şi la cozonac pun nuci,

Că sunt bune şi sunt dulci.

Poţi să faci din nuci şi ţuică,

Când o bei să nu te ducă.

Aşa dar toţi nucii mei,

În grădină îs singurei.

Doar eu cu ei mai vorbesc,

Că – mi sunt dragi şi îi îndrăgesc.

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Şi ca un porumbel eu voi zbura în nori,

Acolo unde soare apare rare ori.

Şi printre stele atunci eu voi zbura,

La tine sus pe cer iubita mea.

Acolo sus în nori mă voi scălda,

Cu luna atuncea voi dansa.

Voi săruta şi razele solare,

Şi vom privi de acolo în depărtare

Iar dansul nostru cel misterios,

Va fi doar pentru tine acum.

Va fi un dans, va fi frumos,

Şi dragostea se va preface în scrum.

Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.

Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.

Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.

Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.

Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.

Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

Pe ulița copilăriei alergam prin colb

Cu o plutire lină și plină de visare,

La supărări, necazuri eram surd și orb

Și priveam doar spre-a viitorului chemare...

Copil eram și jocu-mi-era frate

Copii erau cu toții parc-atunci.

Unde sunteți voi, suflete curate?

V-ați risipit în negurile-adânci...

Poezie -mi dai savoare 

Și sădești în mine floare.

Mă destăinui ție, muză 

Și te pictez pe -o frunză.

Ești oglinda virtuală,

Ce mă udă cu cerneală,

Scoate rime pe gură,

Mă reflectă în alură.

Mă spovedesc ție, magie,

Înșir emoții pe-o hârtie.

Ești sfetnicul meu tainic,

Al simțurilor paznic.

În zile sumbre,alinare 

Să mă pună pe picioare.

Ori delirul ce m-aväntă,

Când nimic nu mă frământă.

Ești mantie de ploaie,

Ce lăcrimează pe-o foaie.

Ești curcubeul ce răsare 

Într-o clipă de visare.

Ești patimă și artă,

Ce n-o găsesc pe hartă.

Ești tărâm ce tipic,

Mă expune liric...

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,

Tăcerea se așează

cu gravitatea unui adevăr vechi

fără anunț

fără martori.

Zgomotul lumii se retrage lent,

ca o mare care își recunoaște limita,

lăsând în urmă

forme fragile de sens.

Îmi dezbrac gândurile

de urgență

de grabă

și rămân

într-o atenție pură.

Timpul nu mai curge -

pâlpâie

un cursor subțire

între ce a fost

și ce încă nu îndrăznește să fie.

Nu se scrie nimic

și totuși

totul se așează.

Iar clipa

pentru o respirație adâncă

își amintește

de eternitate.

D-apoi în nimenea de sus nu cred
dar oricine a fi îl accept.

Și de o încerca unii,
Să mă convingă că-i Sakyamuni,
Iehova sau Allah,
Adevăru-i că nimeni n-a aflat,
Cine deține acest mare palat,
Cu oameni încărcat.

Io-s deschis la toate,
Iar ceilalți nu mă schimbă,
Pentru ei din păcate.