Cu moartea mă întâlnesc în grabă
Şi merg încet acum pe stradă,
Cu moartea mă întâlnesc în grabă.
Mă ia în braţe, mă sărută,
La ea în mormânt vrea să mă ducă.
Şi nu mie frică să o întâlnesc,
Ba chiar cu ea acum vorbesc.
Ea e frumoasă îmbrăcată,
Aşa cum mi-am imaginat odată.
Aş vrea cu ea ca să mă însor,
Atunci eu când o fii să mor.
Iar naşi eu prieteni am să îi pun,
Tocmai pe ăia ai mai buni.
Şi nuntă mare am să fac,
Aşa cum moartei îi e pe plac.
Iar muzică vă răsuna în cavou,
Că voi fii ginere din nou.
Şii îi voi avea drept pe nuntaşi,
Prietenii buni, părinţi şi fraţi.
Şi îi voi aşeza pe toţi la masă,
Ca să se ospăteze ca acasă.
Iar la final cu toţi să mi dee darul,
Şi eu să uit atunci amarul.
Căci viaţa asta îi de rahat,
Acolo unde pe pământ am stat !
Category: Poems about death
All author's poems: Dorel Marin
Date of posting: 7 февраля 2023
Views: 873
Poems in the same category
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Nu mi-a fost frică nici cînd
Nu mi-a fost frică nici cînd,
ca să intru în mormînt.
Morţii să îmi povestească,
cum e pe lumea cealaltă.
Mi-au spus toţi că acolo-i bine,
de aceia înapoi nu vine.
Pe pămînt cei care mor,
că afară-i greu, nu-i uşor.
Ca să ajungi să îi cunoşti,
trebuie să treci de trei porţi.
De aceia trebuie să ai,
bani la vamă ca să dai.
Vama de îndată treci,
în mormînt reguli găseşti.
Acolo sînt reguli stricte,
nimeni nu o să le strice.
Fiecare mort cînd intră,
viaţa lui el şi-o prezintă.
Ce a făcut, păcătuit,
cît în viaţă a trăit.
Dacă a avut suflet curat,
sau cumva a blestemat,
Ce păcate grele a avut,
de a ajuns în mormînt.
Toţi pe lumea cealaltă,
vor avea cîte o pedeapsă,
Şi mai grea şi mai uşoară,
după faptele de afară.
De la judecată apoi,
unii vor trece în moroi,
Alţii vor rămîne aşa,
căci pedeapsa nu e grea.
În mormînt lumină este
dacă mortul o primeşte,
De la pomană de afară,
atunci cînd îl îngropară.
Apă şi mîncare îi ajung,
de la oamenii ce-l plîng,
Astfel în mormînt găseşte,
negură şi doar tristeţe.
În mormînt poţi ca să mergi,
pe alţii să-i vizitezi,
Să vorbeşti şi să aştepţi
ca pomeni tu să primeşti.
De pomană cînd primeşti
şi lumina ai să o vezi,
Pe lumea cealaltă-i bine,
nimeni înapoi nu vine.
După ce-am vorbit cu morţii,
am ieşit eu din mormînt,
Şi pe bancă în cimitir,
mi-am şoptit încet în gînd:
Cît trăieşti şi eşti în viaţă,
nu urîi nu blestema,
Căci acolo în mormînt,
morţii te vor judeca.
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
moarte
Sa nu mai poti clipi din ochi
sa nu mai stii,azi este soare?
sa nu vorbesti cu cei mai dragi
sau sa nu pui o intrebare.
Nu poti iubi,nu poti uri,
nu stii ce este asteptarea
nu poti cuprinde si zimbi
nu poti striga si plinge tare.
Sa nu revii,sau sa nu pleci
sa nu mai simti chiar daca doare.
Sate framinte un cuvint
sau sate rogi pentru rabdare.
Nu mai exista amintiri,
nu mai exista nostalgie
Si esti ferit de retrairi
dar ocolit esti de traire,
Asa deveni orice om
Si se topeste orice viata
Si nimeni nu ar spune vreau sa mor
Aici se intelege vesnicia noastra.
Tragedii
Cerul inalt, ce picura murdar,
Imi ridica un adanc semn de intrebare
Sa ma ridic si eu, inspre altar?
Ca sa ridic in mana un pahar
O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.
Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,
Si mai apoi, ne vantura lumina;
Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,
Sangele-i curge peste noi, stapanii...
Copilul ne surade trist: a cui e vina?
viata nu e viata de e moarta
Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea
Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta
Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait
Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat
Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Nu mi-a fost frică nici cînd
Nu mi-a fost frică nici cînd,
ca să intru în mormînt.
Morţii să îmi povestească,
cum e pe lumea cealaltă.
Mi-au spus toţi că acolo-i bine,
de aceia înapoi nu vine.
Pe pămînt cei care mor,
că afară-i greu, nu-i uşor.
Ca să ajungi să îi cunoşti,
trebuie să treci de trei porţi.
De aceia trebuie să ai,
bani la vamă ca să dai.
Vama de îndată treci,
în mormînt reguli găseşti.
Acolo sînt reguli stricte,
nimeni nu o să le strice.
Fiecare mort cînd intră,
viaţa lui el şi-o prezintă.
Ce a făcut, păcătuit,
cît în viaţă a trăit.
Dacă a avut suflet curat,
sau cumva a blestemat,
Ce păcate grele a avut,
de a ajuns în mormînt.
Toţi pe lumea cealaltă,
vor avea cîte o pedeapsă,
Şi mai grea şi mai uşoară,
după faptele de afară.
De la judecată apoi,
unii vor trece în moroi,
Alţii vor rămîne aşa,
căci pedeapsa nu e grea.
În mormînt lumină este
dacă mortul o primeşte,
De la pomană de afară,
atunci cînd îl îngropară.
Apă şi mîncare îi ajung,
de la oamenii ce-l plîng,
Astfel în mormînt găseşte,
negură şi doar tristeţe.
În mormînt poţi ca să mergi,
pe alţii să-i vizitezi,
Să vorbeşti şi să aştepţi
ca pomeni tu să primeşti.
De pomană cînd primeşti
şi lumina ai să o vezi,
Pe lumea cealaltă-i bine,
nimeni înapoi nu vine.
După ce-am vorbit cu morţii,
am ieşit eu din mormînt,
Şi pe bancă în cimitir,
mi-am şoptit încet în gînd:
Cît trăieşti şi eşti în viaţă,
nu urîi nu blestema,
Căci acolo în mormînt,
morţii te vor judeca.
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
moarte
Sa nu mai poti clipi din ochi
sa nu mai stii,azi este soare?
sa nu vorbesti cu cei mai dragi
sau sa nu pui o intrebare.
Nu poti iubi,nu poti uri,
nu stii ce este asteptarea
nu poti cuprinde si zimbi
nu poti striga si plinge tare.
Sa nu revii,sau sa nu pleci
sa nu mai simti chiar daca doare.
Sate framinte un cuvint
sau sate rogi pentru rabdare.
Nu mai exista amintiri,
nu mai exista nostalgie
Si esti ferit de retrairi
dar ocolit esti de traire,
Asa deveni orice om
Si se topeste orice viata
Si nimeni nu ar spune vreau sa mor
Aici se intelege vesnicia noastra.
Tragedii
Cerul inalt, ce picura murdar,
Imi ridica un adanc semn de intrebare
Sa ma ridic si eu, inspre altar?
Ca sa ridic in mana un pahar
O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.
Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,
Si mai apoi, ne vantura lumina;
Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,
Sangele-i curge peste noi, stapanii...
Copilul ne surade trist: a cui e vina?
viata nu e viata de e moarta
Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea
Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta
Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait
Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat
Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai
Other poems by the author
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,
A început, marea escrocherie în ţară,
Cu alte moaşte, scoase acum afară.
De popii, cei mai escroci prostesc,
Pe acest popor, credul românesc.
Se plimbă acum, pe stradă cu racla,
O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.
Cu oasele, într-un mare sicriu,
Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.
Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,
Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.
Ei spun că dacă, pupi oase moarte,
Vei avea, mare noroc în toate.
Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,
Îi prostesc acum, pe românii toţi.
La ei să vină, să pupe îndată racla,
Şi la escrocii de popi, să le facă plata.
Că popii prostesc, românii cu racla,
Că vor avea noroc, când ei fac plata.
Iar românii, proşti şi creduli de fel,
Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.
Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,
Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.
Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,
De moarte, în accident de maşină nu scapă.
Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,
Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.
Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,
Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !
Azi mamă am fost la tine iar la cimitir
Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.
Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.
Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost
Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.
Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.
N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor
Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.
Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.
Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.
Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!
Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,
A început, marea escrocherie în ţară,
Cu alte moaşte, scoase acum afară.
De popii, cei mai escroci prostesc,
Pe acest popor, credul românesc.
Se plimbă acum, pe stradă cu racla,
O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.
Cu oasele, într-un mare sicriu,
Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.
Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,
Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.
Ei spun că dacă, pupi oase moarte,
Vei avea, mare noroc în toate.
Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,
Îi prostesc acum, pe românii toţi.
La ei să vină, să pupe îndată racla,
Şi la escrocii de popi, să le facă plata.
Că popii prostesc, românii cu racla,
Că vor avea noroc, când ei fac plata.
Iar românii, proşti şi creduli de fel,
Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.
Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,
Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.
Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,
De moarte, în accident de maşină nu scapă.
Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,
Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.
Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,
Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !
Azi mamă am fost la tine iar la cimitir
Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.
Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.
Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost
Nici când în lumea asta, nu am să te părăsesc,
O altă femeie ,nu am să pot ca să iubesc,
Nu am să pot, să o fac oricât aş vrea
Tot timpul eu ,te am la suflet şi în viaţa mea.
Acum să plângi, iubita mea nu are rost,
Tu lângă mine ,tot timpul vieţii ai fost.
Şi Dumnezeu din ceruri, îmi este martor,
Pe tine nu te pot uita şi îmi este tare dor.
N-am să mă joc nicicând, cu a ta viaţă,
Şi dacă e ceva să şti ,că am să îţi spun în faţă.
Te voi iubii ,iubirea mea cu acelaşi foc,
Te voi iubi şi nu te voi dezamăgii deloc.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !