Scrisoarea 1

Mi-as dori ca cineva sa ma iubeasca asa cum iubesc eu

Mi-as dori ca toti sa simta cum simt eu

Mi-as dori sa ne luam dupa ce si cum simtim

Decat sa ne tratam in diferite moduri

Mereu am ales cu sufletul si inima

Sper sincer ca intr-o zi asta se va schimba

Cum e lumea asta rea.. prefer ca fiind eu sa fiu bunul din ea..

Oricat am vrut sa reapari in viata mea

Acum vreau sa-ti spun: DISPARI, PA!

Dar iubesc momentele cu tine

Le-am retrait la nesfarit

In speranta ca poate si tu intr-o zi..

Vei ajunge sa simti ca lumea e mare, dar eu-s doar a ta..

Puntea dintre inimile noastre nu poate fi distrusa de nimic 

Căci între noi e ceva mai presus de iubire,

Curgi prin sângele meu,

Îmi cunoști gândurile nerostite și îmi simți sentimentele..

Oamenii nu cred in telepatie,

Așadar,n-ar înțelege simbioza dintre noi.

Chipul tău sunt sufletul și mintea ta,

Mai presus de iubire e îmbrățișarea spiritelor.

Nu mă vor crede,tu știi..

Dar e real,e magnific.

Nu mă vor crede,nici eu n-am crezut,

Dar e real,mai real decât tot ce ochii mei pot privi..

Iubeşte ploaia pentru momentele dintre, 

Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor

Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,

Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,

În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.

Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei

În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.

Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...

Iubeṣte-o!

Fiecare picătură!

E minunat de scumpă...

Mi-e dor de tine de-am uitat ce e acasă

Nu știu de mine unde sunt de când m-apasă

Mă caut singur rătăcind fără de șansă

Ștergându-mi urmele mă mistuie distanță

Mi-e dor de primăvara dulce și curioasă

Sămânța oarbă încolțindu-mi la fereastră

Așteaptă florile uitând să înflorească

Lumina soarelui sperând să le stropească

Mi-e dor și doare de când inima-i albastră

Bătând în gol vibrează singură furioasă

Accelerând se zvârcolește dând să iasă

Împinge-n vene focul dorului țâfnoasă

Mi-e dor de zâmbetele buzelor vrăjite

Prin vise tremură cuvintele șoptite

Murind ucise-n diminețile grăbite

Le-aștern pe paginile celor nerostite

Mi-e dor de stelele privirilor tacite

Lipsindu-mi razele-ntunericul mă-nghite

Se-neacă zilele stingându-se rănite

Lăsându-mi nopțile să umble chinuite

Mi-e dor de timpurile tale despletite

Pletele-n aripile văntului trezite

Plutesc în gândurile mele rătăcite

Speranțe șubrede târându-se zdrobite

Ne-am întâlnit în toamna anului nescris 

Un an ce as fi vrut să-l uit 

Căci unica lumina prin beznă ce a răzbătut 

Ai fost doar tu in singuraticul apus 

Prin parcuri,pe alei 

Lumina ta orbea

Miam cumpărat și ochelari de soare 

Prin ei că sa te pot vedea

Nu pot să scriu

Nu-mi vin in minte slove 

Ca frumusețea ta sa o descriu 

Nu îmi ajunge o viață,și nici noua 

In dimineață,noapte aproape 

Stăteam la lacul amorțit 

Privind în ochii tăi căprui

Am înțeles că m-am îndrăgostit 

Trecuseră nu mult 

Și tu ai dispărut 

Am tras un fum uitându-ma la luna 

Înțelegând,de tot că te-am pierdut

Ecou de voci în gînd îmi răsunau 

Dar eu voiam pe a ta sa o ascult 

Mă zbat să-mi amintesc macar un tembru mut

Dar glasul tau divin,treptat am inceput s-al uit 

Aevea-n vis,te intilneam mai des

Mai des tot întâlneam și vinul 

Mai nebunit nespus,precum un roșu trandafir 

Mi-ai arătat cei asta frumusețe 

Apoi cu spini amari tu mai străpuns.

Am incercat sa uit de tot 

Dar nu mi sa primit 

Mereu voi crede eu in viitor 

Unde vom fi noi doi iubiți

Și am iubit .... Cu toată ființa mea .

Cum nimeni n-a iubit vre-o data .

Și am oferit în fiecare zi 

Iubirea ,

Care era pură , și 

Imaculată.....

Am iubit cum cerul iubește 

Luna...

Am acceptat ,cum accepta marea,

Furtuna....

Am îngenuncheat ca

 Credinciosul la icoană,

Chiar dacă mă simțeam 

Orfană....

Am înfiat dorul,

 Si l-am făcut amicul meu ....

Am strîns din dinți 

Când mi-a fost greu....

Nu mă mai temeam de apă,

În ea deja m-am înecat....

Uitasem ce este căldura, 

Defapt nici n-am aflat....

 Acceptand ura 

Sufletul mi s-a răcit...

Nu a fost vreodată ,

Măcar un pic iubit. 

Lună deja n-o privesc.....

Pare straniu câteodată,

Dar eu nu pot,să iubesc,

Chear de am inima curata ...

Iar când căldura-n piept apare....

Sentimentul de căldură....

Îmi amintesc de el în data,

De sentimentul cel de ura....

Iar când cerul e senin,

Și apare luna plină 

Doru apare-n sufletel,

Și în urlete suspină....

Și mie dor ... Și îl urăsc 

Nu pot spune ''il iubesc "

Și mă apasă -n sufletel....

Nu-l atinge, 'i de oțel....

Eu pe lume nu trăiesc...

Nu iubesc, nici nu zâmbesc....

Pe lume sunt trecător,

Ca și apa din izvor....

Rece , dar sunt și curata 

Dar mă voi usca ....

Odată....

Autor A.Turcanu ....(Monolog) @reper

Prin cuviință

Ia ființă necuviința

Asistând la conferință

Și incepe sentința

Sunt condamnat la juruință

Simt cu-mi crește escreștența, 

Dar plin de binevoință

Incep a reînființa

Creez o discrepanță

Dau nuanță la rezonanță

In timp ce tai orice speranță

Printr-o neexplicată concordanță

La pseudostiință

Tai orice conștiință

Ce imi este impotrivă

Anulez orice dorință 

Ce imi este nedorită 

Distrug orice credință 

Ce nu imi este închinată 

Desintegrez orice ocurență

Pentru ca nu suport orice aparență 

Dar in suflet am o tendință

Simt in inima o flatulență

Nejustificat, apelez la subzistență

Te-am distrus... pseudostiință 

Dar tu prin exuberanță, 

Cu răutate preexistentă

Apelezi la milă, deși e în absență

Răutatea ți-e componență

Dar eu reprezint fără proeminență

Arma autodistrugerii de ființă 

Si vei rămâne la penitență 

Draga mea pseudostiință 

Lasa-ma sa te ating cu un sărut

Și să te alint cu-un roșu-n obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vraji.

Lasa-ma sa-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasa-ma sa te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

Ca o ultima rasuflare, a unei morți târzii,

Iti destăinui iubiri vulgare, chiar de n-ai sa mai vii.

Ca un amurg tacut, ne-am vazut o dată,

Făr macar sa stim, ca va fi ultima oară...

Ca o stea cazatoare, intr-o noapte senina,

Iti dezvalui iubirile, ce-au fost adesea ascunse,

Din aduncul sufletului meu ca un cantec rasuna

"Te iubesc", lumina mea vesnica si senina.

Ca un cantec de adio, intr-o zi pierdută,

În umbra tăcerii, ai plecat departe,

Rămas-am singur, inima-mi fără parte...

Intr o gradină fastuoasă
Cu flori de nebuloasă
Ce-ti ofera o generoasă
Fericire dureroasă

Iar cum calci pe bataturi carunte
Ajungi sus pe-un munte
Si daca ai sa privesti in amanunte
Observi numai temple robuste

De parca-s cusute
De-anumite minti nevazute
Concepute cu o simpla interactiune
Poti simti o interconexiune

Desi nimic nu stii
Parca cunosti prea multe detalii
Iar dintre toate de unde vii
Te vei ghida dupa un rau de lacrimi

Si vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domneste un demon
Cu n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic rade intr un fundal fara fond

Iar daca ai sa privesti
A lui fata desfigurata, cu ochii negri
Ti se va descoperii ca totu-i minciună
O frumusete falsă cu o durere dură

In plin miez de noapte cu forte lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picaturi amare, din ceasurile trecute
Incercand sa așeze in suflet zenital , regretul.

Execrabil incercand din rasputeri cu patos
In adancul sufletului meu tumultos
Reies desfiguratii de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picaturile amare

Constiinta imi dicteaza note pe portative
Ce ma poartă tridimesional in porti ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fară sa-l critice

Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii ma pierzi, cu fibrilație negativă,
Fara a mai ști unde-mi este judacata relativă
Ce trage linie stovainic peste cadrave in taină

Dar memoria neelucidat, imi provoacă dependentă
Si muribund strabat colinile de lumină
Poate exprimandu-mi limbajul vremea o sa devină
Picaturile amare dupa care mintea mea suspină

Mi-a plecat moartea de acasă
Păcat, acum a ramas o liniste absurdă,
Nu mai am de ce sa suspin in taină
Parca din jur…nimic nu imi mai denotă

Totul e pictat in culori moarte planificată
Încep sa vad o realitate crudă:
Atractie superficiala cu iubire artificială
Da fratii nu se mai ajută, se invidiază

Bunătatea este prescripția incompatibila
Temeiul imaterial este teoretizată
Formand nejustificat o realitate alternativă
Inconjurand minciuna, cautam o alta planeta

Toti sunt vulnerabili,
Tintim arme unii spre altii
Si omoram in nestire faune de sperante
Insfacand suflete nevinovate cu coltii

Parca acasă, nu mai e acasa
Dar unde mai e linistea? Cui îi pasă?
Raul incepe sa puna stapanire pamanteasca

De cand celor buni nu le mai pasa