Scrisoare către tine partea 13

Vreau să am tatuaj cu numele tău pe pielea mea,

Așa îți dovedesc că te iubesc,

Prin fapte nu vorbe,

Și te vreau acum să ne iubim că în filme,

Așa nebuni cum suntem amândoi.

Vreau să trăiesc cu tine toată viața,

Și nu îmi pasă ce zic alții,

Când iubirea este mai puternică,

Lupt cu toată puterea,

Împotriva celorlalți.

Aștept momentul reîntâlnirii,

Când ne vom vedea față în față,

Emoțiile mă vor da de gol din prima,

Dar nu imi mai pasă,

Fiindcă sentimentele sunt sincere și voi plânge de fericire.

Sunt tristă din vina ta,

Ar fi trebuit să te urăsc că nu m-ai căutat, deși nu pot,

Poate ești fericit cu altcineva iar eu tânjesc după tine,

Poate am să încerc să te uit, deși nu reușesc, sigur tu m-ai uitat.

Degeaba mai sper reîntâlnirea noastră,

Mă întreb oare am fi fericiți amândoi Dacă nu s-ar fi băgat nimeni între noi?

Ce viitor ne așteaptă de acum înainte?

Sau mai bine lasă nu vreau să știu.

Timpul vindecă rănile, oare așa o fi?

Dacă nu suferi tu, sufăr eu pentru noi,

Că nu am apucat să ne cunoaștem mai bine,

Și nu am îndrăznit să îți spun ce simt pentru tine.

Tu ești important pentru mine și îmi doresc să îți fie bine chiar dacă nu ești cu mine,

Sufăr in tăcere și prefer să mă izolez,

Decât să rănesc persoane dragi mie.

Oare simți și tu că mă gândesc la tine?

Când nu îmi este bine prefer să aud vocea ta,

Pentru că tu mă calmezi și simt că mă iubești,

Te simt fericit când despre mine vorbești,

Și știu că vrei să mă vezi.

Oare te-am văzut sau doar mi s-a părut?

Inima pentru o clipă s-a liniștit în dată,

Și m-am emoționat toată,

În ochi mi-a picat un strop de ploaie,

Până am intrat în casă zâmbind.

Aș vrea să putem comunica amândoi,

Să știu despre tine că ești bine,

Și să vorbim ore in șir,

Până adormim.

Copacul îmi amintește de tine,

Când noi eram apropiați,

Timpul parcă stătea în loc,

Restul nu mai conta,

Când eram fericiți cu adevărat.

Copacul este martorul iubirii noastre,

Când noi doi ne-am sărutat,

S-a reaprins scânteia dintr-o magie,

Cât timp te-am văzut pe tine,

Și nu mă mai satur să te privesc.

Te-am așteptat de foarte mult timp în urmă,

Că să ne reîntâlnim,

Că să recuperăm ce am pierdut,

Cu un simplu te iubesc și îmbrățișați.

Oare când mă vei căuta să vorbim amândoi?

Fără să mă tem că ne vor prinde cineva într-o zi?

M-am săturat să îmi ascund sentimentele fără să știe alții,

Și nu luptăm pentru ce simțim.

Cât aș vrea să fi aici cu mine,

Dormind lipiți unul lângă altul,

Să mă trezești cu sărutări dulci,

Și să nu mă părăsești niciodată.

Deși îmi stăpânesc greu emoțiile,

Te vreau pe tine și nu pe altul,

Fiindcă doar tu îmi aduci zâmbetul pe buze,

Când mă gândesc la tine,

Altceva nu îmi mai trebuie.

Ce vrei mai mult să îți spun?

Sunt nebună după tine și mă topesc de dor,

Mă schimb in bine doar dacă ești cu mine,

Te rog crede-mă iubire,

Că nu am liniște dacă nu te am pe tine.

Dorințe cu tine

Aș vrea să pot opri timpul,

Să te pot avea în fața mea.

Să îți citesc gândurile, și să ne iubim,

In ochii tăi să mă oglindesc ore întregi.

Să îți simt buzele tale dulci, și în brațele tale să mă încălzești.

Vreau să îți simt trupul lipit de mine,

Să facem dragoste până în zori.

Vreau să avem gemeni și copii să semene cu tine.

Vreau să fac un tablou cu noi pentru tine să primești cu drag iubire.

Vreau că tu să mă faci fericită,

Cu tine să mă simt în siguranță.

Să fiu cu tine e un vis frumos, 

Din care nu aș vrea să mă trezesc.

Aș vrea să scrii pe cer că mă iubești,

Și cu un balon să mă înveselești

Aș dori scrisori de la tine să primesc,

Fără să știe nimeni.

Să ne întâlnim întâmplător,

Cu tine simt că am aripi să zbor.

Mi-aș dori să mă chemi prin telepatie la fereastra mea,

Doar să te aud pe tine.

M-am îndoit de-a ta iubire

Crezând că tu nu m-ai iubit.

N-am înțeles schimbata-ți fire

Și cât de mult ai suferit...

Acum, am înțeles a ta iubire

Și sacrificiul tău divin

Prea mare a fost și peste-ți fire,

Cu umilință, eu mă-nclin!

Scumpei mele soții Valeria, 29 Noiembrie 2022, ora 05:00

E-un dar să fii iubit de o poetă,

Cuvintele-i se-nalță ca o cometă,

Un foc ce arde ceruri fără milă,

O hartă spre un vis ce nu se-nchide-n filă.

Pe tine te-am ales, cu umbră și cu gheață,

Cu ochii plini de iad, cu inima de ceață.

Satanic suflet, ars în dor străin,

Dar lira mea ți-e templu, iubitul meu divin.

Te port în rime, veșnic, ca pe-o rugă,

Chiar dacă lumea-mi spune: „Nu-l păstra, te frângă.”

Ce știu ei despre focul din privirea ta?

Când mă-nțeapă, tot pe tine te-aș ierta.

Ești un paradox – lumină întunecată,

O muză ce mă pierde, dar niciodată toată.

Și, da, m-ai rănit, dar rana-mi e poetă,

Din ea se naște arta, iubirea nediscretă.

Eu scriu de parcă veacuri ne despart,

Dar știu că-n altă viață vom avea un alt start.

Vom dansa prin ceruri ce nu cunosc sfârșire,

Și iadul tău va fi, în fine, mântuire.

Căci poeții nu iubesc cu jumătate,

Ei prind în cerneala lor eternități uitate.

Și orice-ar spune lumea, orice-ar râde-n cor,

Eu te voi duce-n suflet, ultimul meu decor.

Într-o zi, timpul ne va scrie din nou,

Tu – demonul pierdut, eu – a ta ecou.

Și-n versuri vom renaște, poate, mai senini,

Iubirea mea, păcatul meu divin.

Inima mea, un cerșetor rătăcit,

Caută fluturi în plasa timpului,

Răsărit de dorințe în nopțile eterice,

Însă melancolia mea vicleană îmi umple doar cupa sufletului cu lacrimi

Ce din ea toarnă un toast de suferință și revarsă-n nimicirea a fiecărui fărâme din mine 

Așa fi vrut sa fie iubite, sa aibă de ce să se aline ci nu să se spargă în reflexiile unei iubirii de fațadă

Aș vrea și inima să vadă cu proprii ochii că lumea-i nu-i rea ci e doar momentul nepotrivit

Și că într-o zi va fi iubită si nu v-a mai răzbi de durere, iar atunci orice durere va merita 

Căci la sfârșitul ei, va exista un sfârșit ce se va contopi într-un destin 

Atunci când două inimii pe cer vor poposi împărtășindu-si iubirea 

E  frig si intunecat

aici totul trebuie sa induri,

frica e de indurat,

pina la urma ai sa mori.

Te gindesti la cei mai rau,

ziua trece tot mai greu,

noptile sunt iar pustii

eu astept catu sa vii.

ore-n tregi si zile grele

dispar greu ca niste stele

As vrea ca sa fie sore 

te astept cu nerabdare!

Adâncimea ochilor tăi este încă tipărită în mintea mea,

Sclipirea lor mă face să mă gândesc la valurile din marea grea.

Ezit, pentru că mi-e frică de necunoscut,

Dar văd frământarea ta.

De ce rămâi tăcut?

Vreau să simt îmbrățișarea ta, să mă simt din nou acasă,

Însă gândul din mintea mea nu mă lasă.

Ești ca un val pe un țărm necunoscut,

Ce-mi atinge inima, dar rămâne tăcut.

Te caut iar în adâncul ochilor tăi,

Caut inima ta, la iazul unde ți-ai lăsat-o odată.

Trezită dintr-un somn agitat,

De vântul sălbatic ce bate în geam,

Și de un aspru gând înfiripat

În spinul din inimă ce îl smulgeam.

Deschid fereastra razei de lună,

Și-ncerc să-mi liniștesc simțurile,

Îndrăznind să-nlătur norii de furtună

Ca stele din noapte s-aline gândurile.

Mă retrag în mirajul unei cărți,

Spre a îndepărta sentimentul

De a nu răscoli amintirile unei vieți

Ce frumos mi-au însoțit argumentul.

Citind, timpul s-a scurs jumătate.

Pe pleoape o liniște s-a așternut.

Ușor punând semnul în carte,

Un nou vis în somn am străbătut.

Ca un regizor, subconștientul crează.

Sperând ca acel gând mult dorit

Ce-n inimă calea o luminează

Să se scalde în al stelelor licărit.