Prima iubire

Ninge iar peste pădure,

Neaua se așterne-n cale,

Iară vântul bate-n vale

Aducând viscol, crivăț dure.

Urșii hibernează în bârlog.

Cerbii în zone împădurite.

Păsările în scorburi felurite.

Soarele, norii au aprig dialog.

Doar copiii râd, se-amuză.

Bucuria la săniuș pe dealuri

Este ca o zi de ceremonialuri,

Unde veselia este ca o muză.

Albul zăpezii ce scârțâie pe drum,

Țurțurii la streșini ce strălucesc,

Apele înghețate ce-n lacuri lucesc,

Către acest anotimp eu mă-ndrum.

Astăzi la a șasea aniversare,

Nunta de zahăr ca o revărsare,

Aduce dulcele, sentiment feeric

Către inimă, imbold lăuntric.

Astăzi la a șasea aniversare,

Nunta de fier ca o balansare,

Redă vieții de cuplu rezistența

Ambalaj ce-ntărește existența.

Drumul ales, soarta s-a împlinit.

Viața să se-ndrepte către infinit,

Într-o pură armonie plină de amor

Și într-un cadru de familie iubitor.

Ani mulți ce se urează cuplului,

Dorințe de augur atribuite rolului,

Toate să se-ndeplinească în dor

Și nicicând să nu apară vreun nor.

Aceleași terminații,

Cuvinte și implicații

În gânduri și notații,

În a simbolului sferă

Ele par că se succed.

Create din inteligență,

Dând forme din perseverență

Și fondul lor din vigilență,

E lupta înlănțuită, efemeră

A sentimentelor ce se preced.

Atunci când o lacrimă

Spală un sentiment de mâhnire,

Un oftat adânc din inimă

Eliberează din suflet o jignire.

Sensibila fibră umană

Vibrează de pumnale lovită,

Dorind din căutarea-i vană

Să-nlăture clipa ivită.

Ale vieții firave spice

Crescute-n pământul omeniei,

Bătute-s de vânt ca de bice

În lin legănat al soliei.

Alunecă privirea pe o formă,

Pătrunde gândirea într-un fond,

În labirint fără noimă

Totul se învârte în rond.

Clima se schimbă mereu

La fel ca și țelul dorințelor.

Arșița verii o suportăm greu

Precum unealta influențelor.

Dorim un climat propice

Unde dorințele să reînvie.

Dar să nu devină utopice

Și să ne trezim într-o colivie.

Tărâmul gândirii să rodească

Influențe benefice țelului nostru,

Dorințe care să se îndeplinească

Fără a fi "cai" ținuți sub căpăstru.

Fapte măiestre, recunoscute

Nu dezbătute de un criticastru.

Talente și abilități înnăscute

Dar nu cântate de un poetastru.

Împlinirea dorințelor noastre

Să devină țelului un "pilastru".

Iar când privim prin ferestre

Să vedem numai cerul albastru.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Cristos

A putut sa ma vindece pe mine,un pacatos

Prin sangele Lui varsat 

Sunt numit azi: ,,iertat''

Cristos 

Mi-a aratat o dragoste tare cat calciul din os

Nu mai sunt sclav

Nici de pacat bolnav

Sunt slujitor

Unui Glorios Domnitor

Care cu dragoste m-a curatit

Si m-a iubit insutit

Cristos

Si-a dat viata pentru mine,un pacatos...

Tocmai ce a mai trecut o zi

Cu soarele stingându-se-ntr-o lacrimă târzie.

Iar eu mă plimb pe alei în ore târzii

Căutând răspunsuri într-o lume pustie.

Unde aș putea să găsesc puțină odihnă?

Într-un colț de tăcere, unde gândul nu plânge.

Să nu-mi mai aud inima cum îngână,

Ci doar să tac, sub cerul ce mă strigă.

O rază palidă tremură-n noapte,

Speranța fuge printre pași greoi.

O șoaptă blândă cade peste frunze,

Dorul stă tăcut, fără noi.

Lângă stâlp ca o statuie

Împietrită mama tace,

Inima-i încetinește

Și cu mâna semn  ne face.

Cu privirea grea cernită 

Urmărește buna-mi  mamă

Cu ochi duși ce parcă cheamă

Blesteme pentru ursită.

Doar ursita-i vinovată,

Pentru tot ce se întâmplă

Pui luați de lângă mamă

Duși în lumea neștiută.

Puii  micuți infricoșați,

Scumpii mei unde plecați?

N-ai vrea tu să vii să-mi spui,

Că prin ochii tăi căprui,

Se-mpletesc în zarea serii

Doruri vechi și visuri noi?

N-ai vrea tu să-mi lași pe buze

Dulcea ta adiere,

Ca să simt, printre iluzii,

Cum iubirea ta mă cere?

N-ai vrea tu să-mi fii poveste,

Scrisă-n stele, fără teamă,

Unde timpul nu mai este,

Și doar dorul ne mai cheamă?

N-ai vrea tu să vii, să-mi spui,

Fără șoapte, fără frică,

Că-ntr-o lume de străini,

Doar iubirea ne ridică?

N-ai vrea tu să-mi fii lumină,

Când în umbre mă cobor,

Să-mi presari pe-a mea retină

Străluciri ce ard ușor?

N-ai vrea tu să-mi fii aproape,

Când tăceri mă prind din zbor,

Să-mi alungi tristeți și șoapte,

Să-mi fii cântec și fior?

N-ai vrea tu să fim de-a pururi,

Doi pereți dintr-un castel,

Unde timpul stă pe gânduri,

Și iubirea ne e țel?

Tu vant ce prin par imi treci,

Esti cald si afara-s vremuri reci.

Imi este bine si nu doresc sa pleci,

As vrea ca viata cu mine s-o petreci...

Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,

Te nasti tu iubita mea furtuna.

Cu ochii verzi inflacarati,

De razboi ei par a fi insetati!

Draga mea regina Hera...

Din priviri cutremuri Terra,

Ai putea muta planeta Venus.

Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.